Reprezentativ

Aventuri dintr-un cămin de bătrâni. Insomnia, bat-o vina!

Domnul B. are 93 de ani. Și-a purtat primii 90 cu demnitate și surâs. Apoi, încet-încet, lumea s-a mai estompat, iar plecarea niciodată acceptată a soției l-a făcut să devină mai trist și mai însingurat. Continuă lectura „Aventuri dintr-un cămin de bătrâni. Insomnia, bat-o vina!”

CNIPMMR atrage atenția asupra superficialității proiectului de Lege privind sistemul public de pensii

Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România semnalează o serie de probleme în proiectul Ministerului Muncii și Justiției Sociale de modificare a legislației privind sistemul public de pensii. O astfel de modificare, se precizează în comunicatul CNIPMMR, impune ample analize de impact (social, bugetar, economic) și consultări cu partenerii sociali și organizațiile societății civile.

CNIPMMR atrage atenția asupra următoarelor aspecte privind proiectul Legii privind sistemul public de pensii:

Lipsa transparenței și a consultărilor cu confederațiile patronale reprezentative înainte de data publicării proiectului pe site-ul Ministerului Muncii și Justiției Sociale, în condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 121 lit. b) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată este statuată “consultarea obligatorie a partenerilor sociali asupra iniţiativelor legislative sau de altă natură cu caracter economico-social”;

Lipsa unei fundamentări corespunzătoare din punct de vedere al impactului bugetar (de ex., la analiza impactului bugetar nu sunt deloc completetate informații despre „Calculele detaliate privind fundamentarea modificărilor veniturilor şi/sau cheltuielilor bugetare”, deși se recunosc creșteri importante a cheltuielilor bugetare, și nici „Propuneri pentru acoperirea creşterii cheltuielilor bugetare”), nefiind respectate dispozițiile art. 15 din Legea nr. 69/2010 a responsabilităţii fiscal-bugetare, republicată;

Necesitatea identificării soluțiilor de creștere responsabilă fiscal și susternabilă pe termen scurt și mediu a pensiilor, fără creșterea contribuțiilor angajatorilor și fără mărirea taxelor, impozitelor și celorlate sarcini fiscale;

Necesitatea clarificării sursei veniturilor bugetare care vor asigura creşterile importante a cheltuielilor bugetare generate de proiectul Legii privind sistemul public de pensii, având în vedere că sunt prevăzute creșteri cu peste 70% nominal în urmatorii 3 ani a valorii punctului de pensie, cea mai mare creștere fiind stabilită pentru 01.09.2020, cu 2 luni înainte de alegeri;

Necesitatea analizării în mod realist și obiectiv a situației de fapt (numărul de salariați, numărul de pensionari, venirurile și cheltuielile bugetare, situația forței de muncă de pe piața muncii, ținta maximă de 3% pentru deficitul anual etc.). În prezent, veniturile bugetului de pensii sunt de aprox. 55,4 miliarde lei, rezultate din contribuțiile salariaților şi angajatorilor. Există 4,69 milioane de pensionari, iar pensia medie a fost inainte de 1.07.2018 de 1.072 lei; prin majorarea punctului de pensie de la 1 iulie, pensia medie va crește la aprox. 1.180 lei în a doua jumătate a anului 2018, rezultând o cheltuială anuală de 62 miliarde lei pentru anul 2018. Ca urmare, în 2018 va exista un deficit de aprox. 7 miliarde de lei la bugetul de pensii, care va fi acoperit de la bugetul general. Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză estimează 5,7 milioane de salariaţi şi un salariu mediu brut de 5.362 lei în 2021 (netul urmând să fie 3.313 lei). 21,25% din salariul mediu brut în 2021 ar genera venituri la bugetul de pensii de 78 miliarde de lei, în condițiile unei colectări integrale, iar cheltuielile pentru pensii în 2021 vor fi de 115 miliarde lei, deficitul fiind de peste 30 miliarde de lei.

Comunicatul integral poate fi citit AICI.

Fundaţia Principesa Margareta a României, un nou apel de selecție de proiecte ONG în programul „Generații”

Fundația Principesa Margareta a României a lansat o nouă rundă de finanțare a proiectelor organizațiilor neguvernamentale care dețin un centru de tip after-school cu servicii sociale pentru copii (rural sau urban), cu o activitate de cel puțin 1 an și sediul operațional în județele Brașov, Cluj și Dâmbovița.

Programul „Generații” are ca scop transformarea centrelor sociale de tip afterschool în centre intergeneraţionale prin implicarea persoanelor vârstnice din comunitatea locală ca voluntari în sprijinul copiilor. Astfel, se va stimula solidaritatea și interacțiunea între generații, schimbul de valori și cunoștințe între copii și vârstnici, pe baza unei metode de lucru și a manualului de formare oferite de Fundaţia Principesa Margareta a României.

Finanțarea nerambursabilă este de 8,000 Euro, bani destinați gestionării voluntarilor vârstnici și implementării activităților intergeneraționale pe perioada unui an școlar. Jumătate din sumă reprezintă o finanțare directă pentru centrul selectat; cealaltă jumătate va fi strânsă din comunitate cu sprijinul Fundațiile Comunitare locale. În această rundă de finanțare, vor fi acordate 4 granturi.

Aplicațiile sunt așteptate în perioada 24 – 28 septembrie la adresa de email anca.godini@principesa.ro. Formularul de proiect poate fi descărcat AICI.

Programul Generații este implementat de Fundația Principesa Margareta a României cu sprijinul financiar al Raiffeisen Bank. În edițiile anterioare, 15 centre de zi au devenit intergeneraționale în județele Alba, Bacău, Brașov, București, Covasna, Galați, Mureș, Prahova.

Înființată în 1990 de Majestatea Sa Margareta a României împreună cu tatăl său, Regele Mihai I, Fundația Principesa Margareta a României este una dintre organizațiile neguvernamentale de elită care contribuie la dezvoltarea societății civile din România. De peste 28 de ani, Fundația Principesa Margareta a României sprijină copii, tineri și vârstnici prin intervenții bazate pe schimbul de experiență și valori între generații. Fundația a dezvoltat numeroase proiecte durabile în domeniul educației, dezvoltării comunității, societății civile, sănătății și culturii, contribuind astfel la reînnoirea spirituală și socială a României.

Ce mai este astăzi o „moarte bună”?

Pe vremea copilăriei mele (adică mileniul trecut, desigur), oamenii care se stingeau după vreo 75-80 de ani se considera că au murit de „moarte bună”, înţelegând prin asta că atâta le-a fost sorocul, atât a fost aţa, atât a avut omu’ de trăit. Oamenii păreau împăcaţi cu ideea şi cu finalitatea ei. Drama apărea atunci când omul era mult prea tânăr şi finalul se producea, spre exemplu, printr-un accident nefericit sau printr-o boală cumplită. Atunci cumva nu mai era o „moarte bună”, ci căpăta forma unei adevărate tragedii.

Apoi evoluţia ştiinţifică, noile proceduri medicale au făcut ca numeroase începuturi de sfârşit să devină începutul unei agonii care se poate prelungi ani de-a rândul.

Lucrez într-un cămin de bătrâni şi am uneori sentimentul că alungăm „moartea bună” pentru o viaţă rea. Ce vreau să spun cu asta? Păi să presupunem că avem un om care are peste 80 de ani şi face un accident vascular cerebral. Ei bine, acum 20 de ani ar fi murit de „moartea lui”, pentru că hemoragia intracraniană ar fi dus organismul în colaps. Acum însă, intervenţia medicală rapidă poate să salveze un om, dar care rămâne adesea cu sechele severe. Urmează programe de recuperare, tot felul de terapii, depresia aferentă situaţiei de neputinţă sau, în situaţii severe, un om care este complet aplatizat şi care necesită îngrijire permanentă. Din acel moment, cursul familiei se schimbă şi ceea ce înainte era poate o prezenţă plăcută, acum devine o corvoadă. Rămâne un rest de om care nu mai aminteşte cu nimic de cel care era. Dacă este şi el conştient, trăieşte asta cu o durere intensă și chinuitoare, dacă el nu mai este conştient, trăieşte familia cu durere. Oricum o dai, greu este. Nu contest „miracolele” medicinii și poate că tocmai ele ne dau speranță să credem că mai tragem nițel de timp.

Am în cămin persoane care de 5, 7 poate chiar 10 ani sunt complet rupte de realitate, nu reacţionează, sunt doar un corp care este spălat şi alimentat, un fel de tub digestiv care respiră – oricât de cinic ar părea asta. Multe dintre aceste persoane, în alte condiţii ar fi murit de „o moarte bună”. Dar acum pompăm în ei antibiotice, perfuzii și tot felul de medicamente scumpe pentru a-l salva! Reuşim să-l „salvăm”, dar nu ştiu exact ce câştigăm. Mă întreb dacă nu cumva toată această derulare de forțe nu are mai degrabă legătură cu neacceptarea noastră a finalului, și nu cu suferința celui suferind!

Sigur că viaţa este un cadou minunat. Nu pledez pentru eutanasiere. De fapt, îmi dau seama că este destul de complicat să decizi despre viaţa unui om şi este datoria noastră să mergem până la capăt. Știu că chestiunea în speță ridică un munte de controverse etice. Ceea ce m-a pus pe mine pe gânduri a fost acest concept de „moarte bună” pe care nu mai ştiu cum să-l mai aşez.

Uneori, familiile celor care sunt internaţi în cămin ne întreabă: „A murit de moarte bună?” Întotdeauna am o dificultate în a răspunde. Am trăit şi situaţia aproape absurdă în care pe certificatul constatator scria „stop cardio-respirator” şi familia ne întreba de ce a murit de asta şi nu a murit „aşa, natural”. Răspunsul care îmi venea ar fi fost: „păi nu am produs noi stopul cardio-respirator, a venit natural!” Evident că nu am putut afirma asta în fața familiei copleșită de durere. Și atunci care mai este astăzi moartea naturală? Care dintre diagnostice este acceptat ca fiind „bun” pentru o „moarte bună”? Poate doar acel diagnostic în faţa căruia medicii capitulează? Dacă e cancer – mori de cancer, dacă e inima – mori de inimă, care dintre variante se consideră rezonabilă? Este evident că la un moment dat organismul cedează şi piesele de domino încep să se prăbuşească de undeva. Medicina reuşeşte poate doar să încetinească procesul.

Probabil că niciuna dintre variante nu este acceptabilă, singura rezonabilitate o dă vârsta, pentru că acelaşi diagnostic la 20 de ani e dramatic, la 50 e trist, la peste 80 de ani e deja mult mai acceptabil. Dar și aici lucrurile se schimbă pentru că astăzi vorbim de 70 ca noul 40! Până la urmă, moartea bună nu o dă un diagnostic, ci doar senioritatea, trecerea prin viaţă. Iar dificultatea noastră, mai degrabă estetică şi lingvistică, nu arată decât faptul că moartea rămâne până la urmă marele mister al vieţii.

Articol publicat pe blogul autoarei – Fericiți cei ce comunică

Sunt bine

„Sunt bine” – îţi spui asta în timp ce te regăseşti într-o pătrăţică de gresie fumurie. Te-ai întoarce înapoi însă înapoi e o beznă apăsătoare. Înapoi becurile nu mai funcţionează. Înapoi becurile nu funcţionează vreodată.

„Sunt bine.” – te uiţi spre înainte. Nu poţi face stânga, nu poţi face dreapta sau vreo diagonală. Poţi doar să mergi înainte. Înainte e un culoar ceţos ce pare interminabil. Măcar nu e întuneric, măcar poţi face câţiva paşi. Înaintezi. De-o parte şi de alta a culoarului te loveşti de scaune. Desluşeşti fin că sunt ocupate de umbre zgomotoase: umbre care gem, tuşesc, plâng, se plâng. Înaintezi până la strigătul „Alo, rândul e aici”. Te întorci brusc şi dai peste bătăile apăsate ale unui baston. Un scaun cu o vârstă înaintată tuşeşte tabacic şi bate cu bastonul în podea, deranjat de faptul că ai îndrăznit să înaintezi. Nu desluşeşti vârstă, sexul sau boala. E un scaun.

„De ce sunt aici? Sunt bine.” – aştepţi lângă bastonul gălăgios. Te-ai aşezat la rând. Începi să respiri sacadat în timp ce secundarul ceasului de la mâna îţi deranjează timpanul. Din când în când te concentrezi pentru a realiza dacă totuși holul există, dacă visezi, dacă bastonul e o fiinţă umană, dacă ai ajuns în rai sau în iad. Te mai uiţi stânga – dreapta şi speri ca becurile ce duc înapoi să se aprindă. Nimic.

Ajungi în faţa unei uşi albe. De pe acea bucată de gresie fumurie, tot ce e înapoi dispare. Nu mai sunt scaune, nu mai sunt umbre. Din nou, nu te mai poţi întoarce. Intri şi te aşezi în faţa unui birou al cărui posesor este un medic

„Sunt la doctor? De ce? Sunt bine.”

Domnul din faţa ta are vreo 40 de ani. Poartă un halat alb iar de gât îi atârna neglijent un stetoscop. Te priveşte deasupra ochelarilor de vedere în timp ce bifează câte ceva pe o coală de hârtie.

„Vârstă?”

„…20….30…ba nu, 25 de ani? 26?” – nu mai şti câţi ani ai.

„Ocupaţia?”

„….sunt bine…”

„Fără ocupaţie, să înţeleg.”

„Nu, nu….fac lucruri; sunt…”

„Ce vă supără?”

„Nimic. Sunt bine.”

Începe un consult amănunţit: gât, inima, plămâni, văz, auz. La final, mai bifează câte ceva pe hârtia iniţială.

„Vă prescriu nişte antibiotic şi nişte vitamine şi v-aş sugera că săptămâna viitoare să ne mai vedem o dată.”

„De ce? Sunt bine.”

Se uită din nou peste ochelari şi zâmbeşte ironic: „Toată lumea spune că e bine.”

Ieşi afară. Există un afară. Săptămâna viitoare trebuie să te întorci, însă nu şti de ce, cum sau unde. Poate nu o să te mai întorci vreodată. Poate ai visat şi te-ai trezit. Nu contează. Tot ce contează e că…ești bine.

Articol publicat pe blogul autoarei – Place to think, to breathe… to live…

Nationalismul economic – de la necesitate la naivitate

Nu am intrat de mult in lumea Facebook si inca descopar acest univers. Aceasta noua calitate imi confirma o tendinta pe care am observat-o de ceva vreme in spatiul public. In contextul amplificarii tendintelor nationaliste si populiste din Europa, si in Romania asistam la o resuscitare a ideilor care promoveaza nationalismul economic. Ideile pe care le-am vazut vehiculate imi dau prilejul sa constat existenta a cel putin 4 tipologii de nationalisti economici fara a avea pretentia unei clasificari exhaustive. Veti constata probabil ca exista persoane care apartin mai multor tipologii simultan.

In primul rand, grupul „nostalgicilor”, grup format din cei care apreciaza si regreta toate ctitoriile industriale din epoca Ceausescu: otelarii, combinate chimice, uzine de masini grele etc. Pentru ei este extrem de important ca atunci se produceau „bunuri”. Faptul ca Romania astazi s-a orientat intr-o mult mai mare masura pe furnizarea de servicii nu ii satisface, pentru ca acestea nu sunt tangibile. Chiar daca in Romania procentul contributiei industriei la PIB este peste media europeana, ei considera ca Romania a fost dezindustrializata in mod premeditat, deoarece firmele romanesti din epoca Ceausescu erau atat de performante incat firmele din Europa de Vest si tarile de provenienta au tras sfori pentru a le desfiinta. Ei sunt cei care considera ca privatizarile au fost pripite, ca au fost facute in favoarea investitorilor straini si ca firmele puteau de fapt sa ramana foarte bine si in proprietatea statului.

Acestui grup as vrea sa ii amintesc ca economia romaneasca la sfarsitul anilor 80 era practic in genunchi. Programul de rambursare fortata a datoriei externe dusese la incetarea oricaror importuri de tehnologie, ceea ce facea ca firmele romanesti sa produca mult, prost, energofag si sa concureze in strainatate in primul rand prin pret. In aceste conditii, disparitia CAER a fost o lovitura naucitoare pentru conducerile majoritatii firmelor de stat care erau obisnuite mai ales sa produca si mai putin sa concureze si sa vanda.

Da, au existat si firme care aveau vocatia sa devina puteri regionale. PETROM era una dintre acestea. Nu exista nimic care sa o impiedice sa  aiba cel putin acelasi succes ca si MOL-ul unguresc sau PKN-ul polonez. Cu o singura conditie: un management profesionist, transparent, etic, si mai ales cu viziune. Toate acestea in locul clasicelor „capuse”.

Ceea ce ma duce la observatia ca cresterile de productivitate si cresterea competitivitatii economiei romanesti s-au facut tocmai in urma privatizarilor si nu in pofida lor. Da, din pacate, lipsa capitalului romanesc a facut ca majoritatea privatizarilor sa fie facute cu capital strain. Dar ar fi fost de preferat sa asistam cu mandrie patriotica la stingerea treptata a economiei din lipsa injectiilor de capital si prin sifonarea valorii adaugate spre grupuri de initiati? Romani ce e drept…

A doua categorie as numi-o ca fiind cea a „etatistilor”. Cei care considera ca statul ar trebui sa revina in economie prin nationalizari, rascumparari de participatii, in principal de la firmele straine care detin companii considerate strategice, si construirea de companii de stat noi. In aceasta categorie i-as include si pe cei care vor sa creeze un fond national al Romaniei care sa faca de toate: de la companii de stat noi, pana la scoli, gradinite, spitale, sa finanteze antreprenori si multe altele.

Aceasta categorie pare sa ignore istoria absolut dezastruoasa a administrarii entitatilor economice de catre statul roman. Sunt numeroase exemplele de firme romanesti duse in faliment printr-o administrare defectuoasa si care apoi, odata privatizate, au inceput o activitate profitabila care le fusese interzisa sub administrarea statului. Probabil cele mai strigatoare la cer exemple de firme care erau menite sa fie profitabile si au esuat lamentabil au fost cvasi monopoluri precum Loteria Romana si Posta Romana, sau o companie precum Hidroelectrica.

Cei din acest grup sustin ca “This time is different”, dar mie sincer nu imi este clar de ce. Ce anume s-a schimbat in ultimii ani in guvernanta publica, in criteriile de promovare a valorilor, in guvernanta corporativa a firmelor de stat care sa sugereze ca firme de stat nou create vor fi capabile sa concureze de la egal la egal cu cele private si sa faca bani pentru actionari si nu cadouri? Cand ma uit la ideile care se vehiculeaza, nu s-a schimbat mai nimic si pare ca nu am invatat prea multe din ce ni s-a intamplat in trecut.

De exemplu, solutia pe care unii o vad la problema RCA-ului scump este infiintarea unui asigurator de stat care sa vanda polite mai ieftine. Ca si cum calculele actuariale sunt diferite in functie de nationalitatea capitalului. Ca si cum firmele de asigurari care aveau prime extreme de scazute in trecut nu ar fi ajuns falite, in reorganizare sau la recapitalizari. Similar, si o firma de stat atat de generoasa va sfarsi prin a se decapitaliza si prin a trebui sa fie apoi recapitalizata din banii nostri, ai tuturor. Aparent exista oameni care inca mai cred ca daca iti faci un restaurant, o sa mananci gratis…

Tot aici i-as plasa si pe cei care care isi doresc un Fond de tara, al carui scop este insa intr-o confuzie totala. El este denumit ba suveran (visand la exemplul Norvegiei), ba de dezvoltare, ba de investitii, ba de dezvoltare si investitii (copiind modelul proaspatului fond polonez). Unii il vad cu bani de la stat, altii il vad listat. Cateva clarificari sunt necesare.

Mandatul unui astfel de fond este extrem de important,  deoarece doar in felul acesta se pot seta apoi criteriile lui de performanta. Un fond  suveran precum cel din Norvegia investeste in orice active internationale, cu predilectie listate, care aduc randament investitional. Deci nu are nicio legatura cu dezvoltarea Norvegiei, scopul lui fiind sa inmulteasca banii pe care ii are in administrare. O oarecare legatura cu dezvoltarea poate sa aiba al doilea fond norvegian, de vreo 40 de ori mai mic, care investeste doar in Norvegia si tarile scandinave dar, iarasi, cu o pondere de 60% in active listate. Deci astfel de fonduri de investitii au ca principal mandat inmultirea banilor.

Un fond de dezvoltare este un altfel  de „animal”. Criteriile lui sunt legate mai degraba de niste obiective de dezvoltare si de angrenare economica. Cu toate ca au o utilitate sociala de necontestat, construirea de spitale, scoli si gradinite, canalizari si alte astfel de proiecte de care Romania chiar are nevoie nu inmultesc banii fondului, ci doar ii cheltuiesc. Ca sa nu mai vorbesc ca pe astfel de zone tentatia imixtiunii politice va fi extrem de mare pentru a prioritiza anumite proiecte. Si pana la urma astfel de proiecte nu ar trebui sa se faca de la bugetul central si cele locale?

Invocarea Poloniei ca model pentru un astfel de fond este absolut prematura in conditiile in care Polski Fundusz Rozwojowy de abia s-a infiintat, iar mandatul sau, asa cum este descris pe site, mi se pare foarte confuz. Dupa ce 20 de ani nu am simtit nevoia sa urmam modelul reformist testat al Poloniei si sa recuperam decalajul de 10 ani care ne-a despartit in mod constant de ei, graba cu care copiem acum niste modele nationalist-etatiste discutabile sugereaza ca nu copiem modele care ne fac mai buni, ci mai degraba pe cele care slujesc unor decizii deja luate.

Nu sunt impotriva un fond suveran, dar sunt sceptic in legatura cu posibilitatea de a-l proteja de influente politice intr-o tara ca Romania. Un subiect pe care pana si Norvegia l-a tratat cu toata seriozitatea, punand fondul sau suveran sub umbrela Bancii Centrale.

A treia categorie este cea a „izolationistilor”. Cei care, de exemplu, considera ca Romania ar trebui sa isi exploateze resursele naturale de una singura, sa se bazeze aproape in exclusivitate pe ele si sa importe sau sa exporte cat mai putin. Ei sunt cei care fac apologia industriei carbonifere din Romania, care ar trebui pastrata si chiar dezvoltata, in pofida calitatii inferioare a carbunelui si a slabei productivitati. Tot ei sunt cei care considera ca gazele din Marea Neagra ar trebui sa ramana integral in Romania pentru ca firmele romanesti sa beneficieze de gaz ieftin. Ca urmare, interconectarile cu retelele de gaz din tarile din jur sunt neavenite, deoarece nu au ca scop decat sifonarea zacamintelor de gaz romanesti catre tarile din regiune.

Acestora le-as aminti faptul ca, totusi, Romania este una dintre tarile cel mai putin dependente de importul de energie, dar nu este total independenta, mai ales in sezonul rece. Mai mult, proliferarea centralelor electrice pe gaz, mai curate si mai flexibile, nu va face decat sa creasca consumul de gaz. Din acest motiv, interconectarea cu alte retele din regiune raspunde cerintei de diversificare a surselor de aprovizionare. In alte tari din Balcani se construiesc terminale de gaz lichefiat de care, prin interconectare, la nevoie, poate beneficia si Romania, mai ales in conditiile in care pana la exploatarea gazului din Marea Neagra mai este cale lunga.

Pe de alta parte, chiar nu inteleg ce si-ar dori acesti compatrioti. Lipsa conectarilor cu tarile vecine? Conectari prin care doar sa primim gaze, dar sa nu dam nimic?  Isi imagineaza ca intr-o piata a gazului liberalizata putem vinde local gaz ieftin, sub pretul pietei, si gaz mai scump, la pretul pietei, la export? Presupunand ca ar fi posibil, cine ar plati acest cost de oportunitate si de ce? De altfel modelul unei economii bazate pe gaz ieftin ma duce cu gandul la „inalta” competitivitate economica oferita de tari precum Venezuela, Rusia sau cele din Orientul Mijlociu.

A patra categorie este cea a „realistilor”. Oameni care isi pun sperantele in dezvoltarea, stimularea si pe alocuri protejarea economiei private romanesti. Este categoria de care ma simt cel mai apropiat. Da, capitalul privat romanesc trebuie incurajat sa se coaguleze si apoi sa fie alocat in zonele cele mai eficiente ale economiei, indiferent daca ele produc bunuri sau servicii. Da, antreprenorii trebuie formati, ajutati si incurajati, deoarece ei sunt cei mai in masura sa identifice cele mai bune oportunitati de investire. Statul trebuie sa creeze contextul favorabil lor, nu sa devina si arbitru, si jucator.

Dar asta presupune ca toti cei care sunt in pozitii de decizie si sunt zilele acestea avocatii nationalismului economic sa se asigure ca mediul de afaceri romanesc are parte de un teren de concurenta echitabil, mai ales atunci cand vine vorba de cel mai mare client, statul roman. Pentru ca profiturile si averile facile nu vor cauta decat oportunitati facile, promovand oameni de o calitate etica si profesionala discutabila, in dauna celor care vor sa faca performanta in Romania.

In egala masura, mediul privat trebuie sa renunte la iluzia ca cerand taxe si impozite tot mai mici vor sfarsi cu autostrazi, o forta de munca calificata mai numeroasa si mai sanatoasa. Asta inseamna insa sa aiba mai multa incredere in faptul ca tara nu este condusa de „nostalgici”, „etatisti” sau „izolationisti”, ci pur si simplu de oameni realisti.

Articol publicat pe blogul autorului – Economie și societate

Finanțări PMB pentru proiecte sociale pe fugă

Primăria Municipiului București a lansat un apel pentru propuneri de proiecte ale organizațiilor neguvernamentale, în baza unei hotărâri adoptate anul acesta, pe 17 mai. Proiectul de hotărâre inițial prevedea acordarea de finanțări nerambursabile pentru activităţi de interes local în domeniul cultură, protecţia mediului înconjurător, activităţi de tineret. După ședința de dezbatere publică, din 8 august, cele 3 domenii de mai sus au fost înlocuite de „domeniul social”. Pe lângă organizațiile non-profit, pot aplica și cultele religioase recunoscute oficial în România. Condiția e ca solicitanții să fie acreditați și, după caz, licențiați ca furnizori de servicii sociale.

Proiectele se depun până în 11 octombrie a.c., ora 16:30, la Registratura Direcţiei Generale de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti (Str. Constantin Mille, nr. 10 , sector 1, Bucureşti). Rezultatele evaluării se vor anunța după câteva zile, pe 15 octombrie (în aceste condiții, selecția propunerilor s-ar putea face pe principiul competitiv „primul venit, primul servit”), iar proiectele trebuie finalizate până la 15 decembrie a.c. În Ghidul Solicitantului nu se interzice depunerea de proiecte deja implementate sau în curs de implementare.

Sunt așteptate proiecte/activități de dezvoltare și diversificare a serviciilor sociale adresate grupurilor vulnerabile; de promovare a drepturilor și libertăților fundamentale ale acestor persoane; de prevenire și combatere a discriminării; de incluziune a persoanelor supuse riscului marginalizării; de reinserție pe piața forței de muncă etc. Se finanțează inclusiv efectuarea de studii, cercetări, prognoze în domeniul social.

Solicitanții pot aplica în parteneriat cu alte ONG-uri (acreditate/licențiate ca furnizori de servicii sociale), cu instituții de învățământ și chiar cu alte persoane fizice care pot participa la pregătirea și implementarea proiectului.

Suma totală alocată pentru anul 2018 este 576.000 lei, iar valoarea totală eligibilă a unui proiect este cuprinsă între 9000 și 90.000 lei.

Toate documentele referitoare la acest apel pot fi consultate AICI.

Povestea unui fapt real

Aceasta nu este o poveste, este un fapt real. Cu marea companie, băiatul de la cablu, managerul zonal, superiorul lui și oameni batjocoriți de la țară.

Marile companii internaționale care vin în România sunt primite, în general, cu brațele deschise de toată lumea, pentru că reprezintă garanția unor servicii profesioniste, prin aceasta înțelegându-se calitate, respect, politețe, amabilitate, promptitudine și mai ales corectitudine din partea fiecărui angajat.

Aceste companii operează inclusiv în zonele rurale. De exemplu, furnizori de servicii de telecomunicații există de foarte multă vreme în România , ceea ce nu poate fi decât salutar. În localitatea părinților mei, situată undeva în sud-estul Munteniei, este o companie de televiziune prin cablu de renume, care aproape că deține monopol pe piața regională. Despre această companie este vorba aici.

Povestea faptului real este următoarea:

Până în vara aceasta credeam că suntem abonați la o companie de cablu serioasă, competentă, de un înalt profesionalism care răspunde cu promptitudine la lipsa de semnal sau la diverse probleme tehnice atunci când i se cere, o companie la care părinții mei sunt abonați de foarte multă vreme, de fapt, de când a apărut televiziunea prin cablu în mediul rural. În plus, știam că este parte a unui grup internațional cunoscut care operează în toată lumea. Acest lucru ni se părea o garanție.

Foarte mulți ani însă n-am vrut să văd că mă deranjau mai multe lucruri la ei, adică de când a venit în localitate, această companie își trimitea lună de lună un șofer pe post de casier care stătea în mașină (cu portiera închisă, cu geamul lăsat!!) în centrul satului și tăia sau rupea chitanțe, la început scrise de mână, apoi emise de un aparat, oamenilor care veneau să plătească abonamentul. Era un fel de tarabă mobilă. Programul era stabilit probabil de centrul zonal și schimbat destul de des și ca durată, și ca orar, niciodată afișat undeva, nici măcar pe un pliant, sau anunțat undeva… În mașină, un „băiat” (cum altfel să-l numești pe un angajat tânăr, care, vara, de exemplu, era în pantaloni scurți și un tricou luat pe burtă, la vedere prin geamul lăsat al portierei prin care lua banii și dădea chitanța??)! De asemenea, n-am vrut să văd faptul că acest „băiat” spunea că vine la o oră (în ultima vreme total neobișnuită, nici dimineața, nici la prânz, nici spre seară), că stă între orele x și y, iar el venea cu întârzieri mari, uneori până la o oră, și ținea deschis geamul mașinii fix până termina de încasat de la oamenii care erau la coadă, care-l așteptaseră minimum jumătate de oră. Programul lui în acea localitate era de vreo jumătate de oră și întotdeauna cu aproximație. Acum nu spun că nu e bine să fim flexibili, dar asta să nu însemne totuși să ne purtăm cu nesimțire și nepăsare față de clienți. Am fost surprinsă să constat că ditamai compania se comporta absolut ca la piață, fără relaxarea care domnește uneori în piață. Chiar și aici există însă un program și știi că poți să ajungi să cumperi ceva între anumite ore. E adevărat că în satele românești clienții sunt mai mult bătrâni, iar ei stau acasă permanent, dar chiar să-i pui să vină pe căldură, pe ploaie, pe orice tip de vreme și să-l mai și aștepte pe „băiatu’ cu mașina” ca pe un prinț (în acest caz semănând cu unul al manelelor) mi se pare cel puțin lipsit de respect, de considerație și de o imensă impolitețe!

Și, uite așa, ne lovim iar de noțiunile de respect și politețe, atât de rare în spațiul românesc! Într-un articol precedent am vorbit de lipsă de respect individual, acum avem de-a face cu unul practicat de niște „profesioniști” (nu pot să scriu decât cu ghilimele!) și în mod colectiv, așadar acesta devine permanent și se generalizează.

Alt lucru pe care îl observam de multă vreme cu pasivitate sau cu ignoranță era prețul abonamentului care creștea aproape lunar cu câte 2-3 lei. O sumă infimă ați spune, dar adunată de la mii de utilizatori se făcea uriașă. Marea companie părea că nu se întreabă sau mai degrabă că nu știe cine erau clienții ei, pentru că nu poți să te duci să ceri aproape în fiecare lună bani în plus pe un serviciu pe care nu-l îmbunătățești cu aceeași rapiditate (presupunând că-l îmbunătățești), pentru care depui același efort, adică zero (pentru că, odată instalat, singurul efort pe care îl depui este acela de a încasa în fiecare lună o sumă de bani), nu poți să trimiți un „băiat” pe post de casier cu comportamente aduse de la el de acasă și perfect tolerate de managerii unei firme internaționale cu standarde ridicate (mă întreb dacă în localități din SUA, sau din Canada, sau din țările din Asia o fi tot la fel!!), nu poți, așadar, să faci toate astea și să te prezinți ca fiind profesionist.

Pe toate acestea m-am făcut că nu le văd, sau le-am ignorat, sau le-am înregistrat ca simplă informație pe care am depozitat-o undeva, nepreaștiind ce să fac cu ea. Atitudine pasivă în mod clar! Pasivitatea și ignoranța nu duc la nimic constructiv!

Dar, la un moment dat, tot vorbind cu mama mea despre toate acestea și mai ales despre faptul că abonamentul era atât și banii ceruți erau întotdeauna mai mulți, arătându-mă din ce în ce mai nemulțumită și intrigată, iau câteva chitanțe și încep să le verific. Ce credeți? Altă surpriză: Pe chitanță, în afară de prețul foarte mare al abonamentului, erau încă niște sume, mici, dar am vorbit mai sus despre sumele mici care sunt, de fapt, mari, mai precis de 1,2 lei deplasarea la domiciliu (adică la casa omului, înțeleg, și nu în centrul localității, că altfel „profesioniștii” firmei ar fi scris „în localitatea de domiciliu”!!) și o penalizare de aproximativ 3 lei pentru că, de exemplu, părinții mei, care plăteau din două în două luni, dar fiind siguri că plăteau în avans, figurau pe statul de plată al companiei restanțieri. Cum s-a ajuns la asta, nu-mi dau seama. Iar acest lucru se întâmpla de ani de zile… INCREDIBIL! INTOLERABIL! INSUPORTABIL! Dar cuvintele nu-s de ajuns! Trebuie trecut la fapte!

Prin urmare, acestea fiind conștientizate, am făcut o reclamație către conducerea firmei, în care am expus pe scurt ce nemulțumiri aveam. Am intrat într-un schimb de e-mailuri cu sediul central al companiei care s-a întins pe parcursul unei luni, în mai multe tipuri de ritm, de la alert, la foarte lent. Mi s-a răspuns destul de prompt de fiecare dată, ceea ce apreciez, dar într-o manieră mai mult sau mai puțin politicoasă. Când am vorbit cu managerul de zonă, de exemplu, și după ce am reușit să-i explic situația, pentru că mă tot întrerupea, răspunsul lui repezit, pe un ton ridicat și dominator, a fost: „Ce vreți, doamnă, să citesc eu chitanța în locul dvs?” „Nu, stimate domn, dar trimiteți facturi detaliate, iar angajații cu birou mobil să-și facă datoria și să informeze corect și să nu mai salute oamenii, mai ales pe cei în vârstă, cu nepăsare spunând «Ne vedem peste două luni!» Adică să fie profesioniști, să le spună oamenilor care nu mai văd, nu mai aud așa de bine: «Mamaie» (că pe „băieții” ăștia nu-i văd adresându-se vreodată cu Doamnă), așadar să spună: «Nu ați vrea mai bine să veniți să achitați în fiecare lună, pentru că dacă aveți întârzieri plătiți penalizări?»” Adică ce face băiatul? Susține permanentizarea unor astfel de întârzieri cu scopul ca firma lui să încaseze mai mulți bani. Unde este latura umană a angajaților moderni și profesioniști care reprezintă o companie importantă? Managerul a replicat dur, în loc să aplaneze situația și măcar să spună că-i pare rău, că nu asta e politica companiei și că va încerca să vadă care este situația. Din păcate, el a avut un comportament demn de „șeful unui băiat”, conform proverbului cum e turcul e și pistolul, de unde eu trag concluzia că angajații de la mic la mare au văzut că oamenii întârzie cu plățile (normal dacă ne gândim că prețul abonamentului nu corespunde cu realitatea), le-au convenit sumele din penalizări și s-au înțeles între ei să perpetueze situația chiar îndemnându-i pe oameni să procedeze așa, adică făcându-i confuzi.

Cum se numește asta? Înșelăciune, păcăleală cu bună știință? Și cine ar fi putut face ceva în satele din România? Ar fi avut vreun bătrân curajul să-și susțină punctul de vedere în fața  vreunuia dintre acești „băieți”? Nu putem decât să ne închipuim care ar fi fost comportamentul lor  față de „inutilii” noștri bătrâni. Ținând seama de situația de față, ar trebui să fie conștienți că nu erau chiar atât de inutili, fiindcă bătrânii noștri asigură atâtea salarii ale angajaților fără calități umane sau profesionale ale unei companii internaționale. Iar în cazul unora asigură și bonusuri.

Cu managerul nu m-am putut înțelege pentru că vorbea peste mine și își apăra țipând angajatul, dar am reluat e-mailurile cu ceilalți angajați ai companiei.  După alte nenumărate scrisori, în care am cerut să vorbesc cu superiorul managerului de zonă, după ce „am amenințat” că voi merge mai departe cu reclamațiile și după ce le-am cerut drept compensație să-și ceară scuze și să le acorde părinților mei în calitate de clienți fideli și păcăliți o reducere din costul abonamentului, m-a sunat în sfârșit o doamnă, de data asta, care mi-a comunicat că s-a gândit compania să le acorde o reducere la abonament clienților lor, adică părinților mei, pe un an de zile. Reducerea era de aproximativ 25%. Am făcut și o cerere de a primi factura electronic (o factură primită prin poșta clasică adăuga un cost suplimentar de 1.3 lei!!), pentru a evita astfel tot felul de „mici” și insesizabile taxe adăugate fără nici cea mai mică jenă sau părere de rău. Nimeni nu mi-a spus că vor fi penalizați și penalizatorii și mai ales nimeni, dar absolut nimeni, nu mi-a spus că-i pare rău de ce s-a întâmplat. Am avut senzația în tot acest timp că am comunicat cu niște roboți. Nu mai contează cât timp am pierdut și câți nervi mi-am făcut, dar faptul că totuși am obținut o reducere mi se pare miraculos într-un spațiu geografic unde să ți se fure bani, să fii jecmănit cât se poate de legal e la ordinea zilei și de când lumea. Oamenii știu că este așa, cu siguranță ăsta este și motivul pentru care nu-și consumă nervii și timpul cu reclamațiile. Unii însă nu au putere să facă asta, iar altora nu le pasă că sunt păcăliți sau, chiar dacă le pasă, lasă rezolvarea în grija altora. Dar dacă mai mulți dintre noi am adopta o astfel de atitudine, cu siguranță că măcar marile companii ar renunța la astfel de abordări ale afacerilor. Așadar, nu contează din ce țară ești, ci ce atitudine ai în fața celor care îți oferă diverse servicii. Haideți să ne comportăm ca niște clienți, și nu ca niște sclavi plini de frică, pentru că felul în care ne comportăm le determină comportamentul furnizorilor de servicii. Ar fi bine să înțelegem că cine își schimbă comportamentul față de cineva care ne deranjează îl obligă pe acel cineva să se schimbe față de noi și să ne trateze, de obicei, mai bine.

Mă întreb câte alte companii au astfel de practici? Cred că foarte multe. Și știți de ce? Pentru că nu avem curajul și forța de a ridica capul și de a spune stop sau, dacă nu, o să mergem până în pânzele albe pentru a-i opri. Și este în primul rând o datorie să facem asta în calitate de cetățeni cu drepturi depline în această țară, nu neapărat un semn de curaj, pentru că totuși diverși șefi și băieții lor nu ne pot lua capul. Și să ne obișnuim să ne cerem drepturile, pe care ni le cunoaștem foarte bine, să nu așteptăm la nesfârșit să țină cineva cont de ele. Să ne reamintim permanent că oamenii în vârstă au trecut prin multe, au apucat vremuri grele și le este greu să suporte și să accepte ca un tinerel să-i trateze cu aroganță și lipsă de respect tot timpul! Ce-ar fi ca înainte de a cere bani să practicăm corectitudinea și politețea? Ele sunt gratis, nu costă nimic, dar înseamnă atât de mult și ne fac atât de umani! Parcă și banii vin mai ușor așa!

De data aceasta, dar numai de data aceasta, nu am să denumesc compania la care mă refer, în speranța că se va recunoaște și-și va adapta modul de lucru la anul în care suntem, dar, dacă nu și nu, sigur voi reveni cu numele în clar.

Ce face institutul american de sănătate publică pentru a preveni riscul unei căzături la vârsta a 3-a

În Statele Unite există un institut național de sănătate publică (Centrele pentru Prevenirea și Controlul Bolilor) care se ocupă, ca și cel de la noi, cu prevenirea, supravegherea și controlul bolilor, cu monitorizarea stării de sănătate a populației, cu promovarea sănătății și educația pentru sănătate etc.

Plăcut, bogat, clar (informări, informații utile, rapoarte, statistici etc.), site-ul american al instituției are o secțiune intitulată Older Adult Falls. Afli ce vrei despre pericolul unei căzături la vârsta a 3-a, câți oameni în vârstă cad anual, câte decese se înregistrează din cauza leziunilor, care sunt cauzele, ce ar trebui să facem pentru a preveni căzăturile, cui ne adresăm etc.

De ce dedică americanii o pagină web cu toate aceste informații? Pentru că din 325 de milioane de locuitori cât numără populația S.U.A., numărul persoanelor de 65+ (categoria de vârstă cu vulnerabilitate crescută la leziunile provocate de căzături) este de 46 de milioane. E normal și uman să porți grija omului și atâtor oameni din țara ta, dar e și o chestiune legată de costuri. Cheltuielile medicale suportate de stat sunt foarte mari. În 2015, costurile de îngrijire și spitalizare s-au ridicat la peste 50 de miliarde de dolari, iar statul american a acoperit prin cele două programe guvernamentale de servicii și asigurări medicale, Medicaid și Medicare, 75% din aceste costuri.

Cifre, cauze, sfaturi

  • Anual, 3 milioane de oameni în vârstă (65+) primesc îngrijire de urgență din cauza căzăturilor;
  • Una din cinci căzături provoacă o leziune gravă, fracturi sau la nivelul capului;
  • Peste 800.000 de persoane în vârstă sunt spitalizate anual în principal din cauza loviturilor la cap sau fracturilor de șold;
  • Min. 300.000 de vârstnici sunt spitalizați anual din cauza fracturilor de șold;
  • Costurile de spitalizare în cazul unei căzături se ridică la aprox. 30.000 de dolari;
  • Căzăturile sunt cauza cea mai frecventă a traumatismelor craniene;
  • Mulți dintre cei care cad și nu pățesc nimic devin mai temători și mai puțin activi, iar inactivitatea le crește vulnerabilitatea și riscul de a cădea din nou;
  • Căzăturile sunt favorizate de: fragilitatea corpului, deficiența vitaminei D, folosirea medicamentelor sedative sau anti-depresive, problemelor de vedere, încălțămintea incomodă, neadecvată, amenajarea improprie a locuinței sau a spațiilor publice etc.;
  • Rata mortalității cazuistice în rândul vârstnicilor a crescut cu 30% în perioada 2007 – 2016.

Pe site, medicii de familie și farmaciștii sunt sfătuiți ca atunci când interacționează cu o persoană în vârstă, să o întrebe dacă a căzut în ultimul an, dacă se simte nesigură pe picioare și dacă îi e teamă să nu cadă. Dacă persoana răspunde afirmativ la una din cele trei întrebări, se recomandă investigații suplimentare. Dacă medicii vor materiale care să-i ajute în evaluare, bune practici, formare sau materiale informative pentru pacienți, acestea pot fi vizualizate/descărcate (de) pe site.

Cu o populație de peste 20 de milioane de locuitori, din care în jur de 5 milioane oameni în vârstă, noi nu ne comparăm numeric cu America în privința leziunilor provocate de căzături la vârsta a 3-a. Poate de aceea pe site-ul Institutului Național de Sănătate Publică nu există mai nimic. E un tabel intitulat „Cauzele de deces în România” care ne informează, la categoria „Leziuni traumatice și otrăviri”, că în 2016 au murit 9744 de oameni, dintre care peste 4000 aveau vârsta de 60+.