Mângâie-mă și pe mine…

mangaiere iubire batranete

Așa-mi spune din ce în ce mai des mama mea în vârstă de 95 de ani, dependentă aproape în totalitate de mine…

Curios este faptul că mama n-a fost deloc o femeie care să-și manifeste iubirea, tandrețea. A fost o vreme în adolescență când nevoia mea de tandrețe, de iubire mă îndrepta către ea, iar când încercam să-mi exprim această nevoie printr-o îmbrățișare sau o sărutare mă îndepărta domol, dar ferm, spunându-mi că sunt prea bătrână pentru astfel de manifestări. Când eram copil știu că-mi doream foarte mult să mă îmbolnăvesc, să fac temperatură crezând că așa mama își va manifesta iubirea față de mine. Nu am fost lipsită de iubire și tandrețe pentru că am avut în preajma mea un înger de femeie, bunica mea, care m-a regalat mereu cu astfel de manifestări prin gesturi și cuvinte. Dar, deși am fost răsfățată de bunica, mereu mi-a lipsit tandrețea mamei. Acum lucrurile se întorc, iar mie-mi vine greu să-mi manifest tandrețea față de ea, deși de câțiva ani buni nu fac decât să o îngrijesc cu atenție.

Așa s-a născut necesitatea de a da tandrețe oricui avea nevoie de ea, căci eu la rândul meu aveam de oferit tandrețe. Primele beneficiare au fost animăluțele care mi-au populat existența de-a lungul vieții pentru că mereu au existat în preajma mea. Sunt născută la țară și nu-mi imaginez existența fără ele. Animalele cred că sunt cele mai bucuroase și recunoscătoare pentru iubirea împărtășită prin tandrețe și o întorc sincer, cu prisosință înapoi. Pentru că sunt o fire curioasă, mereu dornică să-și explice fenomenele din jur, m-am întrebat adesea de unde vine această nevoie de tandrețe… O singură explicație am găsit, în Biblie, dar care nu m-a mulțumit pe deplin. Să nu mă întrebați de ce, că nu știu să spun… simt doar că mai trebuie să fie ceva…

Biblia spune că Dumnezeu este iubire și că el a creat omul după chipul și asemănarea lui. Păi, dacă lucrurile stau așa și omul are în gena lui iubire, e normal să o ofere și să o primească pentru că și Dumnezeu dorește la rândul lui să fie iubit și ascultat de oameni… Poate de aici vine… dar cine poate ști cu adevărat?

Sunt foarte curioasă să ascult și părerile altor oameni (păreri care au contat mereu pentru mine)… Voi ce ziceți?

Maria: În general, noi românii ne exprimăm greu sentimentele. Din proprie experiență spun și din ce am intâlnit în viață. Mai mult, când cineva adresează un compliment, un gest de tandrețe… ți se pare ciudat… „Te iubesc”, un cuvânt rar în vocabularul nostru. Asta nu înseamnă că nu iubim pe cei din jurul nostru, familie, prieteni, copii, animăluțele și tot ce e frumos. Acum […] am ajuns la concluzia că românii sunt serioși, asezați în cuvinte și gesturi, majoritatea se rușinează să spună ce gândesc… Eu realizez acum ce am pierdut în copilărie și tinerețe și în copilăria copiilor mei… Tandrețe, gingășie, iubire sunt cuvinte rare în secolul acesta…

Anne Marie: Delia, acordă-i tandreţea pe care o cere, chiar dacă odată nu o exprima faţă de tine. Vei regreta în sufletul tău că nu ai făcut-o acum şi vei dori să i-o acorzi. O mică inconştientă răzbunare a propriei lipse nu ajută cu nimic. Din păcate, nu vei mai putea simţi decât atingerea rece a unei sticle sau a unei pietre. 🙂 Nu vorbesc de pe pereţi.

Simona: Frica este mare, Delia Stăniloiu, în fata morții suntem cu toții foarte mici” și ne plângem de milă. Avem senzația că merităm ceva deosebit, pentru că ne-am sacrificat o viața întreagă, pentru nașterea copiilor, educația lor, existența lor. Dar nimeni nu ne-a cerut-o și poate doar puțini au avut nevoie de acest sacrificiu. Deci, ne-am pierdut viața alergând dupa idealuri false… Acum” avem timp să ne gândim la noi și la emoțiile pe care am omis (o viață întreagă) să le dăm frâu liber. A trebuit să fim tari, perfecți, suverani, luptători și câștigători. La Bătrânețe, hai sa fim sensibili… Iubește-o cât o mai ai, va veni o vreme când îți va lipsi […]

Viorel: Delioară, aceeaşi foame de tandreţe, de iubire am resimţit-o grav şi acut după ce a murit mama, adică bunica mea, cea care m-a adoptat. Cu toate că a fost foarte aspru cu mine, bunicul meu, tatăl adoptiv, a primit dragoste şi tandreţe până în ultima clipă a vieţii de la mine. După ce a murit, când l-am îmbăiat, am vorbit cu el şi sunt convins că mă auzea. L-am pupat pe chelie, i-am sărutat mâna care m-a zdrobit în bătaie şi apoi l-am îmbrăcat. Atunci nu am putut plânge, pentru că inima mea era disperată. Am reuşit, minţindu-l, să-l întorc de pe patul de moarte, spunându-i că am nevoie de el, am nevoie de ajutorul lui. Cea mai mare pasiune a lui au fost porumbeii voiajori, După ce a zăcut aproape un an în pat, după ce l-am implorat să nu mă lase, în câteva zile a coborât din pat şi l-am făcut să meargă. L-am dus în târg la porumbei şi a fost fericit intrând în dispute columbofile. Îl iubim, iar dragostea nu se poate explica!

Ene: Mama a avut 10 copii, pe cine să mângâie mai întâi și când?! Umplea zilnic oale de mâncare, mergea și la serviciu, spăla tone de rufe cu mâna la albie, făcea o mie de lucruri zilnic! Se trezea prima și se culca ultima! Apoi au început să vină și nepoții, pe aceștia îi mai drăgălea! Nu m-am supărat pe ea că nu prea ne pupa, dar am simțit dragostea ei mereu, a ținut morțiș să facem școala, ne îmbrăca pe rate, găsise înțelegere la o cooperativă de consum, și nu-i spunea tatei câte drăcii făceam. S-a dăruit total, toata lumea o plăcea, noi, vecinii, rudele, finii, că a și cununat și botezat… A împrăștiat dragoste în jur multă, de aceea eu cred că este mutată în icoană. Îmi este tare dor de ea!

Camelia: Dna Delia, poate că limbajul d-voastră de iubire a fost diferit de al mamei. Vă înțeleg perfect și sigur vă veți gândi la asta: cinci limbaje principale prin care oamenii simt, percep afecțiunea, și acestea sunt: Cuvintele; Atingerile; Cadourile; Timpul de calitate petrecut împreună; Serviciile […]

(Răspunsuri selectate de pe pagina de Fb a autoarei)

Delia Stăniloiu

Nu vă luați niciodată după aparențe.

Spune-ți părerea

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.