O bătrână de Paști

Sâmbăta mare, Sâmbăta mare! Sărbătoarea Învierii Domnului Isus aduce speranţă si bucurie în sufletele creştinilor…

În piaţă, nebunie! Lume în goană disperată să cumpere ce mai trebuie… Sau, ce poate mai trebuie… Sau, să cumpere… Sacoșe, tarabe, marfă de import, hărmălaie, cozi, nervi, că doar o dată pe an sunt Sfintele Sărbători Pascale şi nu se cade să-ţi lipsească ceva… Lumea vrea să trăiască bucuria! Bine, un pic mai târziu, acum „fac piața” și sunt nițel nervoși pentru că timpul zboară și acum-acum trebuie să meargă și la biserică, așa că, până una, alta, se calcă pe picioare, bătături și nervi unii pe alții… Ca-n piață!

Și, tot în piață… E micuţă. Totuși, paşii poartă cu greu trupşorul firav. Vremea a trecut tăvălug peste el. Timpul, hămesită fiară, i-a înghițit fără milă puterea și speranța. Timpul i-a luat până și amintirile. Uită! Așa că nu prea mai are nici amintiri! S-au dus… Le-a păstrat cât a putut, le-a păzit, a plâns pentru ele, dar… s-au topit în apa vieţii… Nu are nici viitor! Când ai petrecut optzeci şi două de primăveri, veri, toamne şi ierni, nu-ţi mai faci planuri nici pentru ziua de mâine… Există doar AZI. De el ești sigur, de „azi” cu nevoile lui! Și ea, într-o zi de „azi”, în mâinile care tremură ușor, strânge cu grijă sacoşica uzată. Nu ține minte de unde și nici de când o are. O are! Hăinuţa, obosită și ea de vreme, şi-a uitat culoarea… Piersica fragedă a obrajilor s-a rătăcit în labirintul prea multor zile și nopți de… viață. A fost frumoasă? Poate! Acum însă chipul ei este o mască a renunţării… O mască de ceară, şănţuită de brazde dese. Vii sunt doar ochii! Ochii albaştri care ard de dorinţe interzise pentru buzunarul ei…

Ochii mănâncă hoțește, taraba cu roşii, castraveţi şi ceapă verde… Într-o mână, ţine comoara ei: un leu… Nu îndrăzneşte să ceară roşii de un leu! Îi este ruşine şi se teme că o vor repezi vânzătorii. Ar pofti şi la o felioară de castravete! Oftează. Se întrebă dacă nu ar fi mai câştigată cu o legătură de ceapă verde! Poate ar fi mai câştigată cu ceapa, dar păcătoasele de roşii îi ard sufletul. Picioarele nu se pot urni de lângă tarabă. Rândul a ajuns „în faţă” şi se cuvine să comande ceva! Nu ştie ce să ceară şi se dă deoparte… Cei din spate o dojenesc că stă în drum… Se strânge şi se face parcă şi mai mică. Dar nu pleacă. La taraba aia, roşiile sunt cele mai ieftine. În alte părţi sunt de două-trei ori mai scumpe… Sigur, sunt şi mai frumoase, mai mari, dar roşiile sunt tot roşii! Ca focul, cărnoase, zemoase, dulci-acrişoare… Înghite-n sec şi ochii se umplu de lacrimi.

Acum câtva timp, nu era aşa. Putea să cumpere chiar și un kilogram de roşii! Şi castraveţi, şi salată, şi… Până când a venit nepotul şi a rugat-o să-l gireze pentru un împrumut la bancă, sau CAR. El are acum niște „probleme”… și plăteşte-n locul lui…

Mai are puțin: doar până-n toamnă! Vara trece repede. La iarnă va fi mai uşor! Va face o aprovizionare strașnică. Va conserva legume multe. Va pune şi varză, şi murături… Carnea nu este de ceva vreme pe lista ei de bucate. Îi cade greu. Rar de tot, câte o bucăţică mică. De poftă! Îi face rău. Stomacul obosit vrea mâncăruri uşoare. Brânză, lapte, un ouşor din când în când… Şi salate! Un ceai, un biscuit, un măr, e tot ce-i trebuie!

Acum însă, nu-s bănuți! Va trece… La toamnă, o să…

La… toamnă?! Alungă gândul distanţei în timp de azi până… „la toamnă!” Alungă gândul crud care-şi strecoară şerpi de îndoială şi teamă şi care-i şopteşte rău, la urechea sufletului, că poate nu va mai apuca toamna! Pentru că și sufletul ei o trădează! Și el cică simte că nu va apuca toamna…
Mai bine! Scapă…

Până atunci însă, păcătosul ăsta de suflet o chinuie cu pofta asta nesăbuită pentru o roșie. Ei, da! Și-un castravete… Să facă o salată de-aia buuună… I se umple gura de apă… În salată poate să pună și ceapă uscată, numai castravete și roșie să aibă… Ar fi bună și nițică brânză, dar n-are. Ar putea prăji un cartof!
Nu-i pică prea bine prăjeala, dar ce dacă? Un cartof prăjit, cald, cu salată… „Hai mamaie! Te-a uitat Dumnezeu în drum? Cumperi, sau ce faci!… Dacă nu iei nimic, lasă pe altul și nu mai încurca locul…”
Nu-i aude. Nu-i mai aude… Vede doar salata din castronul albastru așezat pe măsuța de lângă geam. E… acasă?!… Ce bine! Doamne, ce bine că a ajuns acasă… Drumul e greu… Obosește iute… E bătrână…
Doamne, ce bine că-i acasă! Oooo! Și, uite, lângă salată se află o farfurie plină ochi, cu cartofi prăjiți, peste care a fărâmit brânză… Nu-și amintește când le-a pregătit, dar așa face ea de la o vreme: uită!

Ar dori să o cheme și pe vecina ei la masă, dar prea îi este foame și prea i-a fost poftă… O să ia un pic, să guste doar… Atât, de poftă! Apoi o s-o cheme și pe vecină… O s-o cheme… Nu poate să se înfrupte singură. Și vecina împarte bunătățile cu ea… Numai ieri ce i-a adus un castronel cu supă… Dar nu mai poate aștepta nici măcar o clipă… Înghite-n sec! O să ia doar un pic, de poftă… Întinde mâna și apucă farfuria cu salată, din care ia cu mâna, fără mofturi și etichetă… Zeama acrișoară i se scurge pe bărbie, dar nu are timp să se șteargă. Îi e prea foame și poftă… Mănâncă cu bucurie copilărească… O să… o să-i facă altă salată vecinei! Pe asta o s-o mănânce singură. Prea i-a fost poftă… Înghite nemestecat felioară după felioară. Și… culmea! În loc să se termine salata, în castron crește alta!

Minune! Minune roșie smălțată de verdele castraveciorilor și luminată de steluțe de ceapă! Minunăție înecată în zeama asta păcătos aromată. Parfumul castraveților îi răsucește sfoară și stomac, și mațe! Simte că moare de poftă… Bea din castron cu nesaț. Răcoarea lichidă și înmiresmată îi potolește pofta o clipă… Mulțumesc, Doamne! Doar o clipă. Of… nu mă mai satur! Ronțăie o felioară de castravete încet, încet, să-i simtă gustul și parfumul… Ce fragezi sunt! Ce parfum dumnezeiesc! Așa… acum un cartofior și o bucățică de brânzică. Ce strașnic se potrivesc cu roșioara! Plescăie mulțumită și se rușinează un pic de gestul ei, neelegant! Bine că vecina nu-i aici! Așa… O să mai ia o bucățică și apoi se duce imediat s-o cheme… În farfurie, cartofii se înmulțesc întruna și ea mănâncă, dar nu atât de repede și…

Uite, au ieșit din farfurie!… Trebuie s-o cheme pe vecinica ei acum, repede, să o ajute să termine bunătățile de pe masă… Curg pe de lături și-i păcat!… Doamne! Nici salata nu mai încape-n castron! Ce bine… O să aibă și deseară, și mâine și… Offf…

S-a săturat, dar tot ar mai ciuguli un pic! Uite ce rumen e cartofiorul ăsta! Doar pe el și o felioară de roșie… Mestecă încet, și simțurile fericite o poartă pe nori de mulțumire și împăcare… Dulce moleșeală o cuprinde: uf, un somn mic, micuț o să-i prindă tare bine… Ah, nuuuu! Vecina! Trebuie să o cheme la masă!…

În juru-i lumea se agită: „Să cheme domnule cineva salvarea… Doamne, ce chestie?! A căzut secerată… E bătrână, săraca… Oare mai suflă?… Dă-te, mă, nu vezi că-i moartă, ce să sufle! Ce ți-e omul! Acu’ e, acu’ nu mai e!…” Vorbe.

Bătrâna nu are timp să-i audă. Timpul care i-a mai rămas îl bucură cu salata zemoasă… „Un pic de castravete și mă duc s-o chem… Pe urmă mă culc”. Mai ia o felioară de roșie. Doamne, bună mai e…

Lucia Secoșanu

Ar fi bine să înțelegem trecutul astăzi, dacă vrem să avem un viitor mâine...

Spune-ți părerea

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.