O femeie înaltă, doamna Angela Manu

Angela Manu

În cele opt decenii de existenţă, doamna Angela Manu a învăţat să iubească, să muncească, să sufere, să trăiască şi chiar să şi moară.

Poartă în seninul ochilor săi albaştri atâta blândeţe, de parcă ar fi trăit doar într-o lume de poveşti. Nu a înţeles niciodată oamenii care nu iubesc frumosul, dreptatea, adevărul şi toate celelalte valori supreme ale omenirii.

Asigurând asistenţa medicală a Teatrului Lucia Sturdza Bulandra pentru o vreme îndelungată, a cunoscut toţi marii actori ai României, care au slujit scena bucureşteană. Vorbeşte despre ei cu sfiala omului care deschide uşa unei biserici, ca să spună celor ce stau afară cum se pregătesc preoţii din altarul sfântului lăcaş, înainte de a începe slujba. Le rosteşte numele cu respectul cu care atingi steagul naţiunii în sânul căreia te-ai născut, atunci când se cântă imnul. Are, atunci când povesteşte despre întâlnirea cu ei, o sclipire, din care desluşeşti o admiraţie neobosită şi neîntreruptă, chiar dacă unii dintre ei nu mai există de mult timp.

Unele actriţe i-au fost prietene apropiate. Ileana Predescu, preafrumoasa Ileana Predescu, actriţă de teatru şi film, care a jucat timp de patru decenii pe scena teatrului Bulandra, unde a făcut roluri istorice, se numără printre prietenele sale. Gina Petrini… care a fost mai mult decât o soră pentru Domnia sa, continuând prietenia cu Dana, fiica acesteia. Doamna Angela Manu a îndrăgit-o, fiindcă era asemenea Domniei sale. Era întruchiparea bunătăţii, onestităţii şi a verticalităţii. I-a rămas alături până în ultima clipă a vieţii, ba chiar şi dincolo de graniţa despărţitoare, când a făcut tot ce se mai putea face pentru ultimul său drum…
Despre George Vraca spune că domina lumea prin cunoaştere, prin uşurinţa cu care făcea orice fel de expunere, prin timbrul vocii. Avea o ţinută elegantă, de lord. A făcut parte din Campania Culturală, alături de doamnele Bulandra, Silvia Dumitrescu Timică, Marieta Rareş, fără să amintească de oboseală sau de neconcordanţele din programul lui şi aşa destul de încărcat.

Pe Florin Piersic îl consideră un Făt-Frumos al scenei româneşti – doamna Bulandra pornea de la premisa că toţi actorii trebuie să fie mai întâi frumoşi. Pe lângă această calitate, spune doamna Angela Manu, Piersic abordează şi toată gama interpretativă, atât prin farmec, cât şi prin jocul de scenă, mimică, trăire.

E convinsă că George Calboreanu era născut să interpreteze roluri mari, iar Joul Cazaban avea un simţ al umorului cu efect garantat oricât de abătut ai fi fost.

Despre fiecare actor al teatrului Bulandra poate vorbi ore întregi, fără să repete poveştile lor. Însă, comoara aceasta vie, pe care o respect din adâncul sufletului meu, aproape că refuză să-mi vorbească despre propria viaţă. Răspunde calm şi cu o modestie neobişnuită că viaţa D-sale nu poate avea nicio relevanţă în comparație cu faptele giganţilor teatrului românesc, în mijlocul cărora a avut binecuvântarea să trăiască. Dar doamna Angela Manu se înşală. Nu ştie cât impresionează, câte giuvaieruri poartă în suflet, în fapte şi în priviri.

Crede cu tărie că doar despre genii, eroi şi mai marii lumii trebuie să scriem în termeni elogioşi. Oamenii simpli, aşa cum se consideră D-sa, pot trece cu sfială şi cu decenţă prin lume, fiindcă nu au făcut nimic special pentru lumea în care trăiesc.

Însă azi o simt mai dispusă să-mi vorbească despre viaţa D-sale şi profit din plin de bunăvoinţa sa. Mă gândesc să încep aşa cum se obişnuieşte. Locul naşterii, fiindcă data este, oricum, cel puţin irelevantă. Aflu că e bucureşteancă şi că familia tatălui era de viţă nobilă.

– Cum era tatăl dumneavoastră, stimată doamnă? Ce aţi învăţat de la dumnealui?
– Era un om drept, atât la propriu, cât şi la figurat. Am învăţat să fiu ca el. M-a părăsit mult prea devreme, dar am avut timp să-i admir şi să-i urmez sfaturile şi atitudinea. Învăţam la pension, dar nu reuşeam să mă obişnuiesc să ţin mâinile şi umerii aşa cum trebuie în timpul mesei. Tata nu m-a certat şi nici nu m-a ameninţat în vreun fel. A dat dispoziţie doar să iau masa la şcoală, unde am fost instruită să-mi păstrez poziţia corpului şi a mâinilor aşa cum se cuvine. Tata era un om care-şi respecta familia, colaboratorii şi toţi supuşii.

– Mama?
– Mama era o femeie frumoasă, educată şi cu o gândire profundă. Avea înclinaţii spre filosofie, dar din motive financiare nu şi-a putut îndeplini acest vis. Mi-o amintesc în toiul nopţii, aplecată la lumina veiozei, scriind într-un caiet. Mai târziu, i-am găsit însemnările. Erau propriile cugetări despre viaţă, lume şi credinţă.

– Cum v-a afectat comunismul, având în vedere că eraţi o familie de burghezi şi de intelectuali în acelaşi timp?
– Tata murise deja. Mama a fost o martiră, o eroină, o actriţă a cărei scenă era propria-i casă. Nu mi-a arătat nicodată că a ajuns la capătul puterilor, nu mă descuraja, arătându-mi suferinţele sale, deşi vindea în târguri obiecte de preţ, din care ne asigura existenţa. Când am început să lucrez, am avut norocul să fiu respectată şi iubită de toate colectivele de muncă pe unde am fost, iar asta a făcut-o pe mama să se mai relaxeze. Toţi actorii de la Bulandra vedeau în mine copilul căruia aveau să-i spună câte o vorbă bună. Medicii de la spitalele în care am lucrat, până să ajung la Teatrul Bulandra, aveau mare încredere în mine, lucru care mă onora, dar mă şi obliga, în acelaşi timp.

– Unde aţi primit educaţie?
– La Pension, apoi la Pitar Moş, unde am învăţat să ţin seringa în mână şi să iubesc viaţa celor care îţi cer disperaţi ajutorul. Am lucrat în echipa unor medici de renume – Dr. Mircea Constantinescu, Dr. Costescu şi Papahagi, unde am învăţat cât este de preţioasă o secundă sau un milimetru, în timpul unei intervenţii chirurgicale. Am învăţat şi ce înseamnă modestia. Cea mai preţioasă piatră din coroana de aur este… modestia.

– Vă amintiţi de un pacient anume? De cineva care v-a impresionat în mod special?
– Da. Am să vă spun imediat, dar mai întâi am să vă povestesc despre felul în care tata mi-a arătat ce înseamnă recunoştinţa. Eram foarte mică şi am găsit nişte corcoduşe pe care le-am mâncat, declanşând o dizenterie. Ai mei erau disperaţi. Tata l-a anunţat pe prietenul său, un medic evreu. Se numea Pantofaru. Omul a venit în toiul nopţii şi a făcut eforturi disperate ca să mă salveze. Mi-a făcut spălături şi clisme, ca să elimin toate toxinele, iar în cele din urmă m-a salvat. Mai târziu, acest om a fost persecutat şi urmărit de autorităţile legionare. Tatăl meu l-a ascuns sub pătuţul meu, ca să-l scoată din impas. De la acel evreu am înţeles ce înseamnă să-ţi faci datoria faţă de pacienţi, iar de la tata am învăţat ce înseamnă să fii recunoscător celui ce ţi-a salvat viaţa.
Prin urmare, îmi amintesc despre un pacient foarte tânăr, care era internat la spitalul unde lucram. Sculpta în lemn, avea talent. Mi-a dăruit pasărea aceea, un cocor de pe măsuţa din dormitor. Dacă te uiţi atent, pasărea are aripile uşor deschise. Se spune că doar aşa o prinde mereu răsăritul soarelui. Într-o dimineaţă, abia sosită la serviciu, am intrat în rezerva acestui pacient, ca să-i verific perfuzia. Constat că tânărul îşi scosese perfuzia şi stătea în picioare în faţa geamului, urmărind răsăritul soarelui. Am înţeles ce se întâmplă cu el. M-am retras discret, pentru ca, după mai puţin de o oră, să-l găsesc întins pe pat, fără suflare. De la el am învăţat că pacientul ştie, uneori, mai bine decât medicul, când sfârşitul îi este aproape.

– Care este medicul cu care aţi colaborat cel mai bine?
– Toţi au fost aşi, iar eu am văzut că şcoala românească de medicină a dat absolvenţi de geniu. Însă altceva m-a făcut să fiu mândră de faptul că am lucrat cu aşii vremii şi ai vremurilor bune ale medicinii româneşti. De exemplu, îmi amintesc despre Dr. Popovici, care luptase în primul război mondial, având revelaţia de a o cunoaşte pe MS Regina Maria. Îmi povestea că, într-o zi, în timpul unui atac periculos al inamicului, MS a intrat pe linia frontului, ca să salveze viaţa unui ostaş rănit. Speriați de ceea ce se putea întâmpla oricând, medicul şi colonelul de atunci i-au ordonat să se întoarcă în spatele frontului, la răniţii scoşi deja de pe linia I. S-a supus ordinului, deşi era regină. Acum se amuza de întâmplarea aceea, dar atunci, când a văzut-o printre soldaţi şi arme fumegânde, spunea că pur şi simplu a înmărmurit.

Privirea îi rămâne aproape absentă. Priveşte prin mine, iar imaginile pe care le vede îi înmoaie ochii cu o căldură pe care am simţit-o de multe ori. Atunci când îmi povesteşte despre părinţii săi, despre regii noştri sau despre oameni şi locuri dragi, îi întâlnesc această duioşie în priviri, pe care doar oamenii buni o pot arăta. O femeie înaltă, doamna Angela Manu. Înaltă din toate punctele de vedere. Poartă o semeţie în privire, chiar şi acum, la vârsta aceasta. Iubeşte valorile culturale, sociale şi familiale, de care nu se dezice şi pe care nu le încalcă sub nicio formă. Gândeşte profund, înalt şi cutezător. E frumoasă. Da, o bătrână frumoasă, care ştie să descopere frumuseţea în oamenii ce i se aseamănă. Frumosul D-sale stă în înălţimea morală pe care o deţine şi pe care o încurajează, atât cât mai poate…

Mă ridic de pe fotoliul unde mi-am găsit liniştea… Ceaşca de cafea, golită de pofta mea mea nebună, stă alături de cocorul cu aripile deschise. Intuieşte lumina care îi va călăuzi ziua, aşa cum această frumoasă doamnă mi-a desluşit, prin amintirile domniei sale, cât pot fi unii oameni de frumoşi şi de desăvârşiţi!

2 thoughts on “O femeie înaltă, doamna Angela Manu

  1. Dorin spune:

    Am avut onoarea sa cunosc această doamnă, înaltă din toate punctele de vedere! La revedere doamna Angela !

    1. Cati Urucu spune:

      Vă mulţumesc, domnule Dorin!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.