Unde este demnitatea de altădată? Miracole în copilăria mea!

batranete demna

Eu n-am avut bunici, doar bunice și un străbunic. Și mulți bătrâni mai mult sau mai puțin vecini.

Când eram un copil de doar câțiva ani, treceam în fiecare zi în drumul meu spre școală pe lângă curțile unor oameni în vârstă, pe care îi numeam moși sau babe, apelative care astăzi mă fac să râd. Toată lumea îi numea așa de fapt, chiar îi striga așa. Copiii lor, persoanele adulte de lângă mine, li se adresau exact la fel. Nimănui nu-i era rușine sau jenă să le spună „Babo…” sau „Moșule…” În spațiul satului de altădată aceste formule transmiteau simpatie, drăgălășenie, mângâiere, o anumită apreciere; aș îndrăzni să afirm că aveau greutatea unei „Doamnă” sau „Domnule” din zilele noastre.

Astăzi, nu mai poți rosti cu atâta ușurință acele cuvinte, să te adresezi cuiva cu „babo” și „moșule” – sunt considerate formule lipsite de politețe și le percepem astfel fiindcă ele conțin urme de dispreț, desconsiderare, devalorizare, lipsă de respect… Cuvintele sunt aceleași, dar diferența vine din tonalitatea și inflexiunile vocii celui care le pronunță. Ce mi se pare interesant de remarcat este că cei care azi practică disprețul (uneori inconștient) la adresa persoanelor în vârstă sunt oamenii de vârsta mea, mai precis copiii de odinioară care îi auzeau cu siguranță pe părinții lor adresându-se cu aceste apelative pline de dragoste bunicilor lor. Au uitat însă tonul… În graba și neatenția de astăzi, cine își mai amintește sau își mai adaptează tonul vocii atunci când acesta e setat aproape permanent pe agresivitate, duritate, inflexibiliate, intoleranță etc.

Dar să revin la bătrânii pe care îi vedeam prin curți sau pe la porțile pe lângă care treceam în copilărie. Ce îmi amintesc acum cu mare precizie sunt sentimentele și stările pe care le trăiam atunci când îi întâlneam. Nu cred să-mi fi trezit cineva stări de milă, de compătimire, de tristețe; nu-mi întorceam privirea să nu-i mai văd și nu traversam strada ca să-i ocolesc… Dimpotrivă! Prezența lor sau întâlnirea cu ei îmi dădea o stare de bine, de încredere, de care îmi aduc aminte cu duioșie, și nu de puține ori simt cum mi se prelinge încet o lacrimă pe la colțul ochilor. Le dădeam bună ziua sau bună seara (dimineața nu-i vedeam prea des), mai tare sau mai încet (știam atunci când trebuia să ridic puțin vocea), le zâmbeam, iar răspunsul lor era la fel (de unde rezultă cât se poate de clar că primești ceea ce oferi!), însoțit de zâmbet, aplecări din cap a aprobare și uitat după mine până ajugeam destul de departe ca să nu mai fiu zărită (le simțeam privirea, era una de bucurie, parcă te învăluia într-o spirală protectoare, nu de puține ori admirativă).

M-am întrebat de multe ori astăzi, în timpul maturității mele și în timpul bătrâneții părinților mei, de unde venea magia asta, cum de păstrez astfel de stări și de unde știu că erau reale? De ce astăzi nu le mai simt când trec pe lângă bătrâni? Din cauza mea? Din cauza lor? Cine e responsabil? Unul dintre răspunsuri vine dacă mă gândesc cum erau bătrânii de altădată. Felul lor de a fi mă impresiona cel mai mult și-mi imprimau sentimentele de bine. „Moșii” și „babele” de atunci aveau multă demnitate, un anumit prestigiu, erau sinceri și bucuroși să vadă copii, oameni, să fie întrebați ce mai fac, să stea de vorbă… Mă impresionau și prin ținuta fizică, prin mimica feței… Bărbații bătrâni, mai înalți sau mai scunzi, mai grași sau mai slabi, stăteau întotdeauna cât mai drept cu putință (cei mai mulți perfect vertical), își țineau bărbia ridicată, se sprijineau ușor într-un baston de lemn, mergeau încet, dar într-un fel care impunea respect… Când răspundeau la salut, chipul lor străbătut de riduri nu trăda vreo urmă de suferință, ci se deschidea într-un zâmbet, ochii transmiteau seninătate, iar unii aveau expresii jucăușe, parcă rămăseseră tineri (spuneau ceva de genul, „bună ziua, ștrengărițo!”)… Cei mai mulți purtau barbă sau mustață și aveau părul cărunt sau complet alb. Femeile bătrâne stăteau și ele drept, privirea lor transmitea alint și alinare… Mâinile lor aspre te îndemnau să le iei în palme și să ți le pui pe față, cu siguranță ar fi început să te mângâie singure. Chiar și cei considerați mai răi sau mai arțăgoși transmiteau simpatie, nu le era luată în serios răutatea și de cele mai multe ori li se răspundea cu ghidușie la ea.

Nu era o lume idilică și nu se poate spune că bătrânii aceștia trăiseră departe de suferințe, pentru că mulți fuseseră pe front, unii fuseseră răniți, alții fuseseră prizonieri de război, femeile erau unele văduve de ani de zile, își crescuseră copiii (și atunci se făceau mulți!) singure, altele trăiseră suferința pierderii unui fiu sau a mai multora… Trecuseră prin perioade de foamete, boli și sărăcie. Rememorând astăzi îi văd pe ecranul minții în impecabile ținute fizice, cizelate de o adâncă cunoaștere a vieții, fără să aibă studii, școli înalte sau diplome… Te întrebi de unde veneau toate astea. Cu siguranță din trăitul în acord cu legile cosmice, din echilibrul naturii, al anotimpurilor. Ritmul lent al fiecărei zile le dădea putere să înfrunte viața.

Nu percepeau bătrânețea ca pe o stare de boală sau de sfârșit și chiar dacă știau că sfârșitul este aproape nu erau torturați de el, nu îi înspăimânta, nu îi îndemna să se jeluiască și să bocească întruna… Nu erau intelectuali, nu erau artiști, nu erau celebri… erau oameni simpli, dar extraordinari, erau niște mici miracole, trecuți prin viață, cu experiențe de tot felul, și vesele, și triste, iar înaintarea în vârstă le luase și lor din simțuri, vedeau mai slab, auzeau mai puțin, se mișcau mai greu… Mai înțeleg acum că arătau așa și pentru că erau într-o relație armonioasă cu ei înșiși și cu cei din jur, făcuseră pace cu viața, priveau moartea cu seninătate, nu o așteptau, își vedeau de treburile zilnice… Transmiteau o acceptare deplină… Îți dădeau impresia că sunt veșnici, că nu aveau să moară vreodată… Așa cum am spus mai sus, bătrânii copilăriei mele transmiteau demnitate și prestigiu, iar acestea le confereau verticalitate, independență, valoare… Toate acestea i-au făcut memorabili în mintea mea!

Așa îi percepeam atunci, așa mi-i amintesc acum și nu cred că un copil se putea înșela… Toate au dispărut astăzi!

Într-o viață lipsită de orice urmă de spiritualitate, când suntem într-o continuă goană după medicamente, mâncare și tone de obiecte, stând ore în șir pe la ușile medicilor de familie și ale specialiștilor în toate bolile, care se pricep la prescris medicamente scumpe și de cele mai multe ori inutile (din multe motive!), demnitatea și derivatele acesteia dispar cu ușurință, în primul rând pentru că sunt împinse în străfundul ființei noastre unde, de obicei, nu prea umblăm sau ne este teamă să intrăm. Am uitat sau nu mai știm adevărurile eterne, permanent valabile. Toți ne purtăm ca și cum am fi veșnic tineri, ca și cum există tinerețe fără bătrânețe, ca și cum bătrânețea nu ne-ar aștepta, la un moment dat, pe fiecare. Oamenii de astăzi funcționează ca niște mașini, iar acest lucru nu ține de vârstă, ci mai mult de obiceiuri. Așa că bătrânii nu sunt nici ei atenți, conștienți, nu-și dau seama că se află în stări confuze, anemice, de semiîntuneric, care nu au legătură nici cu clipa prezentă, dar nici cu bătrânețea lor pe care tot dau vina, pe care o blamează, pe care o percep ca pe o pacoste de care nu mai scapă. E adevărat că și noi ceilalți le transmitem toate astea, nu-i iubim, nu-i respectăm, nu le dăm atenție, din cauză că nu ne iubim, nu ne respectăm, nu ne dăm atenție nici nouă, dar puțini mai știm asta. Nu mai dăm nimic, nu mai primim nimic. E un cerc închis și un conflict deschis.

Ar fi bine să ne amintim că bătrânețea e ceva natural care vine ca și celelalte vârste, că ea ar trebui întâmpinată cu acceptare și bucurie, ca pe un dar, fiindcă nu toți ajung să o trăiască. Cei mai mulți oameni bătrâni nu trăiesc în prezent, trăiesc alternativ ori în trecut (pe care îl percep diferit acum, unii îl regretă, alții îl glorifică), ori în viitor, pe care cei mai mulți nu-l mai văd în nici un fel sau îl privesc cu teamă… Din această cauză ei aduc la suprafață și împrăștie în jur furii, tristeți, dezamăgiri, amărăciune, încruntare, multă suferință, înăbușind astfel manifestarea oricărui sentiment pozitiv, care ar putea să le aducă o stare interioară de confort și bună dispoziție sau măcar de liniște, pentru că poți să fii liniștit la orice vârstă. Atmosfera din jur ajunge să fie continuu alterată, modificată, traumatizantă… E umană, dar e întoarsă spre întuneric. În plus, atunci când ești într-o cvasipermanentă stare de lamentare, de văicăreală, nu mai ieși din poziția de victimă, nu mai reușești să fii o persoană autonomă sau independentă… Stările negative perpetue accentuează bolile și intensifică durerile, fac să dispară zâmbetul și seninătatea din suflet și de pe chip.

Așadar, unde ne sunt bătrânii de altădată ar fi o întrebare justificată a zilelor de acum… Mi-e dor de acei oameni demni, verticali, frumoși, blânzi, toleranți… Dacă oamenii ar fi din nou așa, eu aș fi mai liniștită, mai senină, mai iubitoare, mai încrezătoare… Am convingerea că rolul unui om trecut prin viață este să relaxeze, să transmită încredere și speranță în jur… Mi-aș dori o societate cu bătrâni ca niște ancore pentru fiecare dintre noi. Niște ancore miraculoase!

Liliana Scarlat

„Am zărit lumină pe pământ, / Şi m-am născut şi eu. / Să văd ce mai faceţi.”

12 comentarii

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • Cred ca este de datoria societatii civice sa tina cont de aceste miracole asa cum bine spune autoarea pt ca ei tineri fiind acum 30-40 de ani au construit tara, iar acum sa ajunga sa fie numiti expirati de cum am auzit prin a numiti parti ale presei? Felicitari Liliana pt simtul de actualitate fata de o problema sociala care se vrea maturata sub pres. Avem nevoie de ancore ca sa nu ne duca vantul ca pe niste frunze ametite.

  • Minunat și emoționant articolul, se simte că este autentic, scris din suflet, cu emoție. Este o temă asupra căreia nu prea ne aplecăm, din păcate, deși ar trebui să ne preocupe pe toți, așa că vă felicit și aștept noi articole.

  • Articolul nu te poate lasa indiferent, este scris frumos, din suflet si amintirile sunt emotionante. Dar timpul nu mai putem sa-l dam inapoi, traiul nostru s-a schimbat: orasul, casa, mijloacele de transport, alimentatia, ce invata nepotii, „serviciile” copiilor nostri, programele TV, imbracamintea, vecinii, totul….. relatiile dintre noi modelandu-se dupa aceste schimbari, care ne convin sau nu. Am nimerit intr-un moment de transformari, ghinion pentru mosii si babele care acum au devenit astazi seniori! Dar au si momente bune acesti seniori care stau de vorba online, au si bucurii, asa am citit in „ziarul” acesta! Sa fim sanatoși! Felicitari autoarei!

    • Multumesc mult pentru frumoasele cuvintele de intampinare, stimata doamna! Schimbarea e incontestabila, e permanenta si aduce si lucruri bune, dar si mai putin bune. O accept si desigur ca nu ne putem intoarce in mod real la lucrurile bune de altadata. In plus, avem tendinta de a glorifica trecutul, in detrimentul prezentului… Dar cum altfel sa tragem un semnal de alarma sau sa comparam?! In prezent, suntem evoluati doar material, cu precadere din punct de vedere tehnic! Ce ma preocupa este ce facem cu emotiile noastre, cu atitudinile si comportamentele noastre. Evolutia tehnica nu ne ajuta prea mult in sensul acesta, din pacate! Demnitatea, umanitatea, blandetea, compasiunea, seninatatea si altele sunt calitati si insusiri care transcend timpurile, suportand influente ale prezentului, dar nu dispar, strabat veacurile si ne sunt calauze de nadejde! Cu certitudine mai sunt si azi oameni ajunsi la varsta senectutii demni si verticali, dar cei mai multi nu sunt si s-a inversat ordinea corecta a universului… In acest sens pledez in articol… Mosi, batrani, seniori sunt doar temeni diferiti pentru a numi aceeasi realitate, o etapa de viata!… Desigur ca nu-s sinonime perfecte, pot functiona in registre stilistice diferite, dar in contextul articolului de fata prefer sa nu… Oricum, mosii de altadata erau mai iubiti de cei din jur decat seniorii de astazi si cu siguranta mai respectati… Si apoi sa ne amintim ca Ion Roata era mos, iar voievodul Mircea era un batran, atat de simplu, dupa vorba, dupa port… Sa fim atenti!…

  • Dincolo de cuvinte, descopăr un suflet problematic, „în căutare”, care place. Bătrânii copilăriei dumneavoastră trăiau acolo, unde „veșnicia s-a născut” (Blaga) – „la sat”; împrumutaseră „sufletul naturii”, vorbeau cu florile, cu păsările, auzeau muzica aștrilor… Înțelepți, demni, vedeau în moarte o „întoarcere acasă, la ai săi” (Eliade). Din păcate, tehnologizarea, șablonizarea mutilează dureros, din ce în ce mai mult, sufletul comun al naturii și al omului. Vă aștept!

    • Multumesc frumos, stimata doamna, pentru atentia si interesul cu care ma onorati citindu-ma! Va multumesc pentru cuvintele dumneavoastra care rezoneaza cu ale mele si-mi dau senzatia ca vin sa continue cele spuse… Tehnologizarea continua si folosita in nestire ne obliga pe toti, mici si mari, sa fim neglijenti cu cei de alaturi, sa nu ne mai acordam atentie unii altora si aceste lucruri ne imbolnavesc la propriu, ne altereaza sentimentele si ne obliga sa ne comportam nefiresc.

  • Societăți sociale diferite, oameni cu comportament diferit… asta cu toate că aceeași categorie socială, fără educație, se comporta diferit… asta pentru că societatea per ansamblu își pune amprenta… Ce este azi în viața socială știm cu toții… falsitate, pretenții și mulți parveniți…

  • Draga mea,
    Minunat, emotionant si in acelasi timp adevarat!
    Mi-ai redeschis ochii, care se inchisesera odata cu sfarsitul copilariei. M-au luat valurile vietii si am dat uitarii ulita copilariei cu batranii ei frumosi, demni, intelepti si apreciati. Dar niciodata nu este prea tarziu sa ne aducem aminte, sa apreciem si sa iubim neconditionat ceea ce am avut ( strabunici, bunici ) si ceea ce avem ( parinti, unchi, matusi, prieteni mai in varsta ).
    Felicitari! Sunt aproape de tine!

    • Multumesc pentru cuvintele tale calde, pline de prietenie, draga mea calatoare! Te invit sa te opresti din cand in cand, in calatoriile tale, acolo unde te indeamna inima si sa le arati si sa le spui celor din jur ca-i apreciezi si ii iubesti, cum spui tu, neconditionat (cea mai frumoasa si de dorit forma de iubire!)!