De fiecare dată când se internează o nouă persoană, avem această întâlnire de povești. Așa aflăm parcursul unui destin mai mult sau mai puțin generos, mai mult sau mai puțin dramatic și îl descoperim pe cel din fața noastră ca personaj al propriei istorisiri.

Doamna din fața mea este o femeie uscățivă și minionă, care-și ține cuminte mâinile în poală și pare că nu are ce să povestească.

„Ați fost căsătorită?” întreb eu cu pixul în mână, gata să savurez orice detaliu, încercând să privesc acest nou univers care tocmai se deschidea.

„Nu mamă. Nu a fost să fie” îmi răspunde liniștit, nu însă resemnat sau trist, ci cumva cu credința faptului că așa a vrut Cel de Sus, iar ea nu a îndrăznit să se împotrivească.

„Copii ați avut?” am învățat să întreb și asta pentru că am avut parte de multe surprize de-a lungul vieții.

„Nu, dar i-am crescut pe toți ai neamului… Și uite unde am ajuns, aici…”

Abia acum aud și văd tristețea.

Apoi am povestit lung și apăsat cum toți frații și surorile ei, și nu puțini, i-au dat copiii pe mână. Ea i-a primit bucuroasă și toată viața a crescut copii, nenăscuți de ea, dar făuriți de ea. Așa mi-a povestit de Maria cea cu bucle vesele, de Ionuț cel năzdrăvan care era gata să cadă în puț, de Ilinca cea bolnăvicioasă pe care doar leacurile ei au făcut-o bine, de Florina care se speria de vaci, de Smaranda cea oacheșă, de Anghel care acum este om mare și deștept și de alții (născuți mai de curând) care au plecat prin țări străine „de nici nu știu cum le zice mamă”.

Ascultând-o am înțeles că această femeie își dedicase toată viața familiei, că ea îi ținuse apropiați și îi împăcase atunci când se certaseră. Renunțase și la avere, la locul de casă și palma de pământ pe care a muncit-o toată viața, pentru ei, nepoții ei de la frați. Nu înțelegea însă că ea ținuse în spatele-i gârbovit de muncă toată unitatea familiei, toată nădejdea și credința lor. Își dăduse toată agoniseala ca să le fie lor bine și era pe de o parte mândră că ajunseseră oameni mari, dar și tristă că nimeni nu-și mai amintea de efortul ei de-o viață.

Apoi am început să privesc familiile din jurul meu și să înțeleg că sunt un sistem în care cel puțin o persoană se sacrifică pentru unitatea sistemului, pentru funcționarea lui. Am înțeles că cel mai adesea este mama, dar uite, pot fi și situații când o bunică, o mătușă, o nepoată cumva o figură feminină este în mijlocul acestui micro-univers, ea fiind forța gravitațională care face ca toată familia să se învârtă într-un ritm uniform. Adesea este o figură ce nu are un destin personal, ci doar unul familial, în care în revarsă toate resursele. Este acea femeie care știe să împartă fiecăruia câte ceva, care știe să-i adune și să-i primenească, care îi aduce împreună și care are o povață pentru fiecare. Nu este mult, dar suficient cât sistemul să funcționeze, cât familia să reziste și să meargă mai departe. Ea știe secrete cu care va merge în mormânt și poartă cu ea doruri de nimeni bănuite.

Aceste personaje rămân în amintirea familiei ca icoane de lumină care aduc liniștea și bună-starea familiei, deși pare fără de noroc doar pentru că nu au avut norocul unui destin personal. Oamenii nu înțeleg că tocmai ele au fost norocul lor. Uneori sunt uitate, dar îmi place să cred că este doar o aparență, căci drumurile străinătății ne-au făcut să ne îndepărtăm de icoanele de acasă, dar ele răsar neștirbite de uitare atunci când norii ne înnegurează cerul vieții.

Doamna G. nu a fost niciodată vizitată, dar uneori o surprindeam numărându-și și numindu-ți pe degete nepoții „ca să nu uit cum îi cheamă, mamă”.  Apoi s-a stins. La fel de smerită și tăcută, cu seninătatea gândului că… „așa a fost să fie”…

Articol publicat pe blogul autoarei – Fericiți cei ce comunică

Reacții la articol
Arată Hide comments
Comments to: Aventuri dintr-un cămin de bătrâni. „Eu nu am copii, eu doar i-am crescut”
  • 07.02.2020

    Minunat si induiosetor articol. Va multumesc ca ati impartit aceasta poveste, desi trista cu noi. Mereu e ” cineva” care se sacrifica o viata intreaga pentru intreaga familie, iar la sfarsit ea devine ” invizibila”…..nu in toate cazurile, desigur. Acest destin tragic , dar mai ales acceptarea si resemnarea in fata sortii, fara ura, fara resentimente inseamna sa fii deasupra ” gloatei”. Sa dai fara sa astepti sa primesti in loc…asta nu o poate oricine. Inca o data, multumesc pentru povestea acelei doamne si pentru ca astfel ati facut-o din ” invizibila” un model de a trai demn.Respect !

    Reply
Raspunde

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Attach images - Only PNG, JPG, JPEG and GIF are supported.