Problema

Bunica mea înger

De câte ori mă gândesc la bunica mea maternă, mă simt de parcă m-ar atinge un înger cu aripa lui. Delicat, blând, fin, abia perceptibil, ca o adiere… Interesant este că atingerea are roluri diferite în funcție de starea pe care o am în acel moment, adică atunci când nu mă simt prea confortabil, aripa de înger mă face să-mi revin, să mă simt învăluită în lumină și iubire, iar atunci când mă simt liniștită sau relaxată și, din întâmplare, îmi vine în minte chipul bunicii, devin deosebit de sensibilă și ușor de rănit, ochii mi se umezesc și lacrimi incontrolabile îmi curg pe obraz. Este un sentiment pe care poeții lumii îl numesc dulce durere, suferință dulce… Este singura persoană care nu mai este și care îmi provoacă plânsul instant. M-am întrebat de multe ori de ce se întâmplă asta.

Răspunsul se află cu siguranță în viața ei, în felul în care a trăit-o, în felul ei de a fi, în comportamentul ei, constant și coerent pe parcursul a 87 de ani, în felul ei integru de a străbate vremurile, în seninătatea transmisă de câte ori ne întâlneam sau stăteam împreună. Și, indiferent de vârstă, mai presus de orice stau bunătatea ei incredibilă care mi-a ghidat viața și m-a făcut să cred că oamenii sunt buni și poate doar accidental fac rău, și vorba ei permanent îngăduitoare, calmă, reconfortantă, liniștitoare, cu inflexiuni moi, calde, plăcute.

Cea mai mare calitate pe care am admirat-o necondiționat la bunica mea a fost aceea de a fi un om cumsecade. N-am înțeles mult timp cum un om poate să fie atât de bun! I-am iubit întotdeauna această însușire, și mi-am dorit să fiu așa. La un moment dat, în adolescență, m-am întâlnit pe tărâmul lecturii cu un personaj al lui Sadoveanu a cărui replică încă îmi răsună în urechi. Era un părinte care îi recomanda copilului său pregătit să plece în lume: „Fă-te și tu ce-oi putea, dar mai ales un om cumsecade să te faci!” Această frază mi-a marcat adolescența și tinerețea, iar personajul ajunsese să se confunde cu bunica mea, era bunica mea care îmi dădea același sfat mie. Cel mai important lucru din bagajul cu care eu am plecat la drum! Și astăzi este valabil, dar unde sunt oamenii care să-l recomande? Încă mă impresionează puternic, are aceeași prospețime… Acum știu că nu poate da un astfel de sfat decât un om care a practicat constant bunătatea și a fost toată viața cumsecade. Poate asta îmi aduce lacrimi în ochi. Iar altădată mă face să zâmbesc. Și poate și faptul că nu se supăra într-un mod definitiv pe cineva sau ceva, nu se agita, nu se frământa, nu țipa, nu se înfuria, nu impunea nimic nimănui. Doar spunea ce avea de spus și acționa în consecință.

Cuvintele ei aveau greutate. Nu folosea prea multe. Niciodată nu m-am îndoit de corectitudinea și onestitatea lor. Nu era nevoie să demonstreze că are dreptate sau că e așa cum zice ea, pentru că avea dreptate, era bine cum zicea, dar simțeai în același timp că poți să faci cum crezi, cum te taie capul. Îți lăsa această libertate. Nu te certa, nu era în dezacord într-o manieră „războinică”, nu plătea cu aceeași monedă. Nu am auzit-o vorbind de rău pe cineva (dimpotrivă dacă auzea pe cineva că făcea asta, îl rechema din acea zonă, cu un ton blând, la sentimente mai bune), nu invidia pe nimeni. Am învățat cum să abordez corect multe aspecte, printre care să nu te compari cu nimeni (una dintre vorbele ei preferate era „Poartă-ți portul și vorbește-ți vorba”, adică stai pe drumul tău, nu uita de unde ai plecat, nu te lăsa copleșit de ce au reușit să facă alții, și tu poți să faci, dar asta se poate concentrându-te pe ce ai de făcut, bazându-te pe ce poți face prin propriile forțe).

Poate mulți ar fi de părere că idealizez sau că exagerez și că-i fac bunicii, din perspectiva prezentului, un portret neverosimil. Că nu există un astfel de om. Dacă mai adaug că bunica mea s-a născut la începutul secolului douăzeci într-o localitate mică din sud-estul României, într-o familie care se ocupa cu agricultura, că a avut mulți frați, iar mama ei a murit devreme, că a prins două războaie mondiale, fiind văduvă de război de foarte tânără, că a trăit în comunism, că a crescut mulți copii care nu au experimentat niciodată foamea o să mă credeți și mai puțin, pentru că evenimentele prin care a trecut nu vin în sprijinul ideii de bunătate. Însă ea, de la tinerețe până la bătrânețe, a rămas fidelă acestui fel de a fi. Nu știu de unde l-a deprins, de unde l-a învățat sau dacă l-a moștenit de undeva. Ceea ce mi se pare incredibil este că nimic, nici măcar bătrânețea nu i-a alterat calitățile.

Când a îmbătrânit nu am auzit-o văitându-se, sau plângându-se, sau dând vina pe cineva pentru ceva ce nu-i convenea. Încă le suporta pe toate. O dureau picioarele și ajunsese să meargă foarte greu și stătea multă vreme din zi singură pe o bancă în fața casei, așteptându-ne pe noi, cei din familie, să venim să o vedem… Avea atâta demnitate, emana atâta curaj, avea forța unui munte care rămâne același indiferent că arde soarele, e furtună sau doar adie un vânt de primăvară. Mi-a inspirat întotdeauna siguranță, tărie sufletească, verticalitatea unei stânci. Mă duceam cu mare bucurie să o vizitez și să stau de vorbă cu ea. La întrebarea „Ce mai faci, mamaie?” răspunsul ei era invariabil același „Ce-am învățat, maică!” Deși tânără și fără experiență de viață, mă impresiona profund și-l găseam plin de înțelepciune. Erau trei cuvinte, dar exprimau atât de mult! Știam că înseamnă mai mult decât puteam înțelege atunci… Era atât de concisă și de sintetică în exprimare, dar aprecia cu atâta precizie lucruri, oameni și evenimente… Tonul cu care rostea cuvintele însemna pentru mine că se bucură că mă vede, că-i face plăcere că sunt lângă ea, deși nu zâmbea des și era rareori veselă. M-am întrebat de multe ori și am întrebat-o și pe ea de unde are atâta curaj și atâta forță, cum de nu se revoltă pentru tot ce a trăit, de ce acceptă cu atâta seninătate tot ce i se întâmplă, cum de are atâta răbdare. Răspundea cu o modestie rar întâlnită, fără nici o filozofie, de parcă nici ea nu știa: „Eu știu? De la Dumnezeu!”

Ultimii ani din viață și i-a petrecut în aceeași seninătate, blândețe, acceptare și răbdare în care a trăit toată viața. A fost mult timp activă, făcând treburile din gospodărie cu o abnegație comparabilă cu cea a soarelui care nu se plictisește și nici nu obosește să răsară zilnic. Am vizitat-o cu câteva zile înainte să plece definitiv și era într-o stare de mare luciditate. Îmi amintesc că am vorbit atunci cu ea despre moarte, că am râs mult (m-a impresionat că putea să râdă!), nu-i era frică și nu-mi era nici mie, era perfect liniștită, era pregătită, știa că avea să moară curând (în ultima ei seară pe pământ i-a spus cu exactitate mamei mele, care i-a rămas alături până la sfârșit, ora la care avea să plece, și s-a întâmplat întocmai). Se spune că orice om moare exact așa cum trăiește. Bunica mea a murit exact așa cum a trăit. Arăta atât de împăcată, era atât de senină! A fost primul mort pe care l-am putut atinge fără să simt frică, sau dezgust, sau altceva similar. Cum să nu iubești un astfel de om? Cum să nu te bucuri că l-ai avut în preajmă? Cum să nu-i păstrezi o amintire senină când și astăzi continuă să transmită de acolo de unde este pace, liniște, iubire? Tot ce ai de făcut este să fii atent ca să simți când te atinge cu o aripă ca de înger.

Așa cum spuneam mai sus, pare imposibil să existe un astfel de om, mai ales în zilele noastre. Dar important nu e să mă credeți, ci să aveți încredere că există astfel de oameni, că oricare dintre noi poate fi așa. Că alegerea este a noastră. Că eforturile pentru a fi sau de a rămâne așa sunt ale noastre și că merită să le depunem. Că nu există un timp propice pentru bunătate și unul care predispune la răutate, și ură, și invidie. Că suferințele, durerile și momentele grele din viață nu trebuie să ne altereze fondul bun cu care ne naștem, iar pentru o viață fericită și împlinită nu avem nevoie să fim bogați, sau să avem case, mașini și alte obiecte, sau că trebuie să facem neaparat multe călătorii în lume. Este minunat să avem posibilitatea să facem toate astea. Dar uneori este destul să avem câțiva oameni în preajmă care să ne acorde atenție și să ne întrebe ce mai facem. Dacă se poate, să ne arate și puțină iubire. Astăzi le dăm bătrânilor noștri nenumărate și felurite medicamente și-i supunem la tot felul de analize. Nici măcar nu-i mai atingem, nici măcar doctorul nu-i mai atinge, el doar îi conectează la un aparat. Să-i ținem aproape, să vorbim cu ei și să-i mângâiem în fiecare zi! Să-i ajutăm să se simtă bine, să le asigurăm o viață de calitate, chiar dacă asta nu înseamnă neapărat o viață lungă.

Să devenim conștienți că putem avea o viață fericită și liniștită dacă nu ne lăsam înrăiți, dacă nu devenim ironici sau cinici, dacă nu ne lăsăm pradă tristeții, furiei, fricilor, deznădejdii, bolilor… Nu scrie nicăieri și nici nu primim moștenire formule care să spună că dacă viață e grea, oamenii trebuie să fie răi…

Viața nu devine mai ușoară și mai suportabilă dacă o trăim în ne-iubire.

Etichete
Mai mult

Relaționat

20 comentarii

  1. Iti multumesc pentru acest articol! Plin de talc si de adevar, ca toate articolele tale. Aceste sentimente frumoase pentru bunica ta sunt inca o data dovada calitatilor tale: respect si grija pentru ceilalti si capacitatea/dorinta de a ii iubi si a ii ajuta. Esti un om norocos pentru ca poti gandi si simti asa! Si cititorii tai sunt norocosi pentru ca pot primi aceste sfaturi!

    1. Multumesc, Roxana, pentru gandurile tale frumoase, incurajatoare! Sunt un om norocos pentru ca mereu am atras in jur oameni cu calitati despre care vorbesc in articol. Tu esti unul dintre ei si mi-ar trebui multe vieti ca sa-ti multumesc indeajuns ca-mi stai in preajma!

  2. Foarte frumos scris, iar astfel de oameni trebuie să nu fie uitați, ci „povestiți” precum o legendă. Și bunica mea a fost un astfel de înger și cred că lecția nerostită pe care ne-au transmis-o este că oamenii pot fi buni necondiționat. Iar din bunătatea acestor entități angelice învățăm să ne rușinăm de răutatea pe care o manifestăm cu atâta ușurință unii față de alții. Datorită acestor îngeri reușim să ne dăm seama că ne lamentăm nejustificat în fața unor probleme mărunte și că ne tăvălim fără motiv la cel mai mic obstacol. Și, așa cum spune proverbul, cine seamănă vânt culege furtună, iar dacă suntem răi și acri vom întâlni numai oameni răi și acri (la cote mult mai mari) și vom ajunge să fim ocoliți de cei din jur și uitați mult mai repede decât „îngerii” noștri.

    1. Multumesc, Renata, pentru minunatele cuvinte care continua articolul meu, intregindu-l! Am scris despre calitatea cea mai impresionanta a unui om, care este bunatatea (pe mine inca ma impresioneaza cand intalnesc oameni buni), pentru ca oamenii se inraiesc in ritm accelerat in societatea noastra (si nu asta ne-au lasat mostenire bunicii), de parca am scapat controlul, chemandu-i in ajutor pe bunicii nostri de acolo de unde sunt, pentru ca si ei sunt ingrijorati de unde s-a ajuns! Sa-i onoram si sa le urmam exemplul!

  3. Minunat articol, m-a emoționat peste măsură și mi-a facut o mare bucurie. Autoarea exprima foarte bine ceea ce simt si eu pentru bunica mea, care a plecat anul trecut si imi lipseste enorm. Oamenii simpli si buni sunt o raritate si o bogăție pe care trebuie sa o prețuim. Pastrandu-le memoria vie si evocând exemplul lor, cred ca putem face lumea un loc mai bun. Multumim, Liliana Scarlat pentru aceste rânduri!

    1. Draga mea, draga Lili,
      Ce articol minunat!!!
      Adevarat, amintirea buncii este cea care imi face lacrimile sa curga imediat, sa-mi sara inima din piept de emotie si sa ma gandesc la felul ei altruist de a fi, pana la capat!
      Totdeauna ma gândesc la bunica ca la o stea care sta pe o frunză de argint, ACOLO, in alta lume, imprastiind dragoste in jurul ei!
      Ar fi frumos ca toti sa ne amintim asa duios de bunica noastră!…

      1. Draga mea,
        Iti multumesc ca esti alaturi de mine! Si tu ai mostenit o doza considerabila de cumsecadenie si bunatate, pentru ca bunica noastra a fost generoasa! Sa-i atingem si noi pe cei din jur cu mostenirea noastra cea mai pretioasa!

  4. Frumos scris, cu sensibilitate,ca traitorul valorilor mostenite de la o bunica frumoasa si buna!Sa-i fie amintirea mereu frumoasa si “aripa de inger” sa nu te lase niciodata singura! Te imbratisez ,draga Lili! Cu caldura, cu drag, cu iubire!

    1. Multumesc, Maria, pentru gandurile tale, aprecieri deosebite pentru mine! Te recunosc si pe tine printre oamenii animati de acelasi valori si ma bucur ca ne comportam conform! Imbratisari cu tot dragul!

  5. Ma bucur ca ne-am amintit impreuna de minunatele nostre bunici si mostenirea uriasa pe care ne-au lasat-o! Multumesc, Daniela, pentru cuvintele tale sensibile, pline de bucurie!

  6. Dupa ce mi s-a mai limpezit emotia creata de articolului tau, un gand m-a strabatut uite-asa: Daca exista cursuri prenatale, pentru mame va sa zica, (acolo unde locuiesc eu sigur exista), de ce n-ar exista si pentru bunici? Poate nu o scoala in sine, cu pupitre si tabla neagra, si extemporale, dar ceva, o expunere care sa refecte ce comporta job-ul de bunica. Fie si un singur articol pe care ar fi obligate sa-l citeasca cu atentie prospectivele mame-mari, sau sa-l asculte citit de un profesor. Acel articol ar fi al tau.

    1. Minunat articol!
      Cursuri ” pentru bunici”?…dar cursuri cu ” lasa-ti copii cu bunica/ bunicul” si nu angaja o filipineza/ bona pe care s-o urmaresti apoi on-line….De ce cand s-au inchis scolile in Bucuresti ca a nins (!) mamele au protestat ca ele nu au cu cine lasa copiii…ba a aparut si ideea mai mult decat traznita de a lasa copiii cu …actorii , care faceau repetitie. Nu e ca e rau sa vada copilul cata munca e in spatele scenei…dar chiar asa: nu mai avem bunici, vecini, prieteni?….N-am trait cu “cheia de gat ” de mica, aveam bunici, vecini; abia la liceu am avut “cheia de la poarta (verde)”.
      Si eu am avut o asemenea bunica, doar ca eu , egoista cum sunt, nu am lasat-o ingerilor.Am ales sa o port cu mine.

    2. Ce interesanta idee! Nu mi-ar fi trecut prin cap vreodata! eu credeam ca bunicile se nasc cu lectia invatata, dar eram prea increzatoare! Daca auzi pe cineva ca-si deschide o astfel de scoala, ti-as fi recunoscatoare sa ma recomanzi profesor (n-ar fi rau sa schimb jobul)! Multumesc mult pentru tot, draga prietene!

  7. Cu migală și cu mare artă, apelând la imagini artistice create cu ajutorul figurilor de stil (epitete: „vorba ei… calmă, reconfortantă”; comparații: „bunica mea… un înger… o adiere”; metafore: „Am vizitat-o cu câteva zile înainte să plece definitiv”; enumerații: „continuă să transmită de acolo de unde este pace, liniște, iubire”; împrecheri de contraste: „dulce durere”, „suferință dulce”), ne-ai oferit imaginea luminoasă (blândețe, înțelepciune, integritate, echilibru, toleranță, demnitate, curaj, răbdare, puritate sufletească, seninătate în fața morții, plecare în fața Divinității) a unui personaj etern – bunica mea.

    1. Minunata si frumoasa doamna, feedbackul dvs m-a facut foarte bucuroasa! Numai operele celor cu adevarat scriitori beneficiaza de astfel de comentarii, facute cu un deosebit spirit de observatie! Va multumesc ca m-ati „atins” cu atentia si bunavointa dvs! Le-am simtit tot ca pe o aripa de inger! Va imbratisez cu mare drag!

  8. Un portret ca preluat din cărți mari, care te face să vrei sa o cunoști pe „bunica”, parcă ultimul om bun care ne transmite o dorință aproape copleșitoare de a fi mai cu suflet, chiar și în mijlocul grabei și al neliniștii permanente.. Așa se simte citind întregul articol, un fel de „învață-ne să fim iar buni, bunico”! Un articol-caracterizare, dar mai mult decât atât, un omagiu binemeritat care își asumă rolul esențial de a combate uitarea, cel mai nemilos dușman al omenirii. Fabulos scris.

    1. Multumesc mult, Bianca, pentru foarte frumoasele tale cuvinte! Bunicii nostri ne-au lasat mosternire niste valori spirituale care astazi nu ne mai ghideaza, iar fara ele doar progresul material ne face sa ne ascundem in spatele unei fatade pline de desartaciune! Asadar, sa ne intoarcem la bunatatea inimii, a privirii etc pentru noi si cei din jur. Bunicii nostri se vor simti mult mai onorati asa!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button
Close