singuratate

Cat de singuri suntem?

Nevoia instinctuala de a apartine unui grup ne supune manipularii, sau nu? Apartinem pe rand grupului familie, apoi grupul din parc, gradinita, scoala, „gasca” mai tarziu, in adolescenta.

Avem modele in grup, dar si reguli, iar uneori incercam la randul nostru sa impunem reguli noi. Nevoia de a fi acceptati, apreciati de altii ne face oare mai vulnerabili, ne „ciobeste” intregul care suntem? Greu de spus.

Ultimul tip de smartphone poate face diferenta in grupul copilului tau, il poate marginaliza? Va veni copilul plangand acasa ca el nu are si tu vei ceda la rugamintile lui? Pana cand vei ceda? Pana cand va cere un Ferrari in locul unei biciclete? Din nou, greu de spus; depinde de puterea de cumparare a fiecaruia si de puterea de auto-convingere a sintagmei „daca eu nu am avut, macar copilul meu sa aiba!”. Si copilul creste si crede ca totul se obtine dorindu-si si lacrimand din cand in cand, ceea ce nu e adevarat.

Cand spunem „nu”?

Sunt cupluri tinere de parinti care au o abordare educationala total contrarie celei primite in propria familie, pe motiv ca a fost in comunism, ca „interdictia” distruge creativitatea copilului, ca „ce stii tu?”, bunic-expirat.

Tendintele educationale actuale in scoli, la clasele mici, sunt de a nu acorda note, ci doar calificative (in Belgia, pana si calificativele sunt cumva confidentiale, fiind cunoscute doar de parintii copilului) pentru a nu crea marginalizari, discriminari. In teorie suna foarte bine. Asa e, ar trebui sa fim in competitie doar cu noi insine, incercand sa ne autodepasim, dar in practica exista „metrul etalon”, persoana impotriva careia concuram si pe care trebuie sa o depasim daca dorim un job mai bun, un salariu mai mare. Viata de adult nu e interesata de marginalizari, discriminari, ea are doar cerinte, stachete cat mai sus ridicate, bariere tot mai greu de surmontat.

Dorinta-regret „Ohh, de-as mai avea eu varsta ta, dar… cu mintea de acum!” nu e o vorba in vant, spusa cu naduf de bunici. Contine o intreaga filozofie, experienta de viata, spusa in vorbe putine (cam ca o poezie) pentru ca viata nu poate fi spusa, ci doar traita.

Expirata sau nu, comunistoida sau nu, am invatat ca daca tu singur nu esti intreg, tu cu tine, daca parerea ta despre tine nu e mai importanta decat parerea celorlalti, atunci nu ai nici o sansa. Daca toata viata cauti ca ceilalti sa te aprobe, sa te aplaude, esti tu doar pe jumatate. Respectul de sine ti-l oferi singur si de multe ori ar trebui sa-ti fie de ajuns.

Solomon Asch, un psiholog american, a devenit celebru pentru studiul sau care a demonstrat efectele presiunii sociale asupra individului. El a prezentat unui grup de 9 voluntari niste imagini liniare, solicitandu-le sa le evalueze lungimea… numai ca 8 voluntari au fost instruiti de la inceput sa evalueze gresit lungimea si ei au raspuns primii. Ultimul voluntar, cel „adevarat”, se simte „presat” sa raspunda si el la fel ca primii respondenti. In 76% din cazuri, individul alege sa renunte la propria opinie, ignora ceea ce-i spun propriii ochi si „urmeaza” raspunsul (gresit) al grupului.

Retelele de socializare, politicul, reclamele TV sau stradale, credintele religioase, toate apeleaza la partile cele mai vechi din creierul nostru, responsabile de comportamentul instinctiv, la paleocortex. Acele „parti” din creierul nostru ne fac sa ne credem (instinctiv si metaforic vorbind) undeva in vremuri peistorice, in salbaticie , cand puteai supravietui doar in cadrul unui trib.

Dar vremurile s-au schimbat, nu ne mai alearga nici un animal preistoric, hrana si siguranta noastra nu mai depind de puterea tribului nostru si totusi paleocortexul ne „minte” ca avem nevoie sa apartinem unui grup, sa ne integram unei comunitati, uneori pana la aceptarea „orbeasca”, ca in studiul Asch.

Se tot vorbeste de singuratate, mai ales la batranete, si se cauta solutii sociale. Un lucru minunat, dar la nivel individual am incercat ceva, fiecare? Ceva de genul constientizarii ca „singuratatea” nu-i neaparat un lucru rau, un semnal de alarma pentru o posibila depresie sau dementa. Putem oare sa pacalim la randul nostru creierul care ne impinge catre gregar si sa ajungem să ne fim suficienti? Putem sa ne antrenam creierul prin mici trucuri atent exersate, pentru a nu mai uita locul unde am pus cheile casei sau ochelarii, pentru a nu ne mai impiedica pe scari sau a uita mancarea pe aragaz ?

Speranta de viata s-a dublat in ultimele doua secole, dupa ce zeci de mii de ani a fost de 25-30 de ani. Creierul uman pare ca nu s-a adaptat inca la schimbarile acestea de data recenta. Cum altfel se explica varstnicii care mental au senzatia ca pot inca face lucruri ce necesita forta si coordonarea unui tanar? (mama, de exemplu, care la 84 de ani refuza cu incapatanare sa cheme pe cineva sa spele geamurile pe motiv ca „inca mai poate”).

Dupa ce o viata intreaga de adult ai fost intr-o competitie cu tine si cu ceilalti, poate nu ar fi rau ca la un moment dat sa te si opresti din „alergatura”, sa-ti stabilesti alte prioritati care sa te priveasca mai mult pe tine si mai putin pe cei din jur. Copiii sunt la casele lor, au la randul lor copii, au un alt mod de viata care nu e necesar mai bun sau mai rau decat cel pe care l-ai avut tu la varsta lor, e doar diferit. Nu mai esti la fel de des solicitat de ei, uneori uita sa te sune cu saptamanile, nu mai faci parte din trib.

E asta sfarsitul lumii? Parerea mea e ca nu. Nu e musai sa-ti iei un job de dadaca la copii vecinilor, nu e stringent sa-ti cauti un post part time doar ca sa fii zilnic alaturi de alti oameni, pentru ca de fapt nu esti singur.

Exista parcuri, exista piete, exista strazi pe care le-ai batut cand erai tanar licean, nu mai spun de locurile pe care nu le-ai vizitat niciodata. Toate astea exista si te asteapta. Plus ca nimic nu te urmareste sa te vaneze si sa-i devii cina, nevoia ta de hrana nu mai e la fel de mare ca in tinerete (deci nu trebuie sa gatesti pentru zece persoane, cand de fapt esti doar tu la masa). Poate si „relocarea” ar trebui luata in discutie: o casa mai mica si mai usor de intretinut, costuri mai mici… mici trucuri de „supravietuire” in conditii de „singuratate”.

Personal nu cred in singuratate dincolo de semantica. Cred ca exista doar oameni care nu-si sunt suficienti lor si care cred tot ce le sopteste un creier „mincinos” (neadaptat , de fapt). Si mai cred ca a fi singur nu inseamna ca vei ajunge sa traiesti intr-o garsoniera cu 10 pisici, pentru ca nu poate exista singuratate la modul infinit . Si, cel mai important: nu uita sa fii o companie placuta pentru tine insuti!

Comentarii (2)

  • Aurelia Jercan
    14.12.2019 at 8:47 am Răspunde

    Sunt memorabile gândurile (norme de viață) pe care ni le dăruiți: „Respectul de sine ți-l oferi singur”; „Și… cel mai important: nu uita să fii o companie plăcută pentru tine!”

    • Doina Ionescu
      11.01.2020 at 9:25 am Răspunde

      Multumesc mult, doamna Aurelia.Aprecierea dvs inseamna mult pentru mine , pentru ca vine de la o persoana ca dvs.Ca forma mai putin academica in loc de „Și… cel mai important: nu uita să fii o companie plăcută pentru tine!” ar fi ales sa scriu : ” Sa te simti bine in pielicica ta”, pentru ca defapt asa simt ! ( dar ce nu face un ” autor” pentru un stil mai cizelat :)…si sa ma iau singura peste picior imi place! Ma aduce cu picioarele pe pamant. Va multumesc !

Intră în dialog