in

Dealul

credinta

Nu s-a luminat încă, dar mi-am făcut cafeaua. Mă aşez pe balansoarul din verandă, să văd dealul prin fereastră.

Cândva, pe creasta dealului acestuia, tatăl meu mă ţinea de mână şi îmi arăta cerul. Mă mângâia pe fruntea la fel de senină ca înaltul cerului şi îmi vorbea despre simbolul înălţimilor. Îi văd chipul şi îi aud bine vocea. Daaa, printre brazii din faţa geamului văd o umbră care se strecoară călcând uşor, ca să nu fie simţită de nimeni, în afară de mine. El e, e tatăl meu.

Mă poartă în direcţia dealului, unde altădată îmi spunea lucruri de taină. Plec cu el. Păşesc cu inima odată; calc uşor, cu grijă, să nu trosnească vreo crenguţă, iar el să îşi aducă aminte de propria moarte.

Din nou a uitat de locul lui definitiv şi a venit să-mi spună ceva. Sau, poate, doar să-mi amintească de viaţa lui, de dorurile lui. Mă ţine de mână şi nu îndrăznesc să-l întreb ce gândeşte. Nu mişc nici mâna, care stă ascunsă în pumnul sau, transformat acum într-o aripă ocrotitoare.

Ajungem la poalele dealului. Se opreşte, mă priveşte cu duioşie şi regrete. Nu spune încă nimic. Nu îndrăznesc să întreb. Se apleacă, îngenunchează. Tatăl meu în genunchi? El spunea că numai înaintea lui Dumnezeu trebuie să stăm în genunchi. Aştept să înceapă rugăciunea, fiindcă altfel nu avea de ce să îngenuncheze. Mă aşez lângă el, aşa cum făceam în copilărie când mă învăţa să mă rog. Mă așez cu atenție pe crengile uscate… ar putea să trosnească.

E linişte şi încă nu s-a luminat. Aud greierii neobosiţi, curioşi şi ei să vadă cine le tulbură gândurile şi cânturile. Le spun în gând că e doar tata, cel care nu ştie să ucidă nici gâze, nici animale, nici vise. Să nu se sperie. Tata stă în genunchi, la poalele dealului. Aripile lui îmi arată înălţimea dealului, de unde apărea întotdeauna soarele. Teama şi durerea despărţirii mă ţin pe loc. Nu pot şi nu vreau să-l las acolo. Dar el e hotărât şi-mi porunceşte să urc. „Mi-e teamă”, şoptesc doar pentru mine, făcând primii pași. Îmi aude șoapta. „Sunt aici, mă rog pentru amândoi, urcă şi va răsări soarele şi pentru tine. Du-te, aşa cum s-a dus Lot, du-te, eu mă rog, nu mă tulbura când fac asta”.

Teama mă însoțește, picioarele îmi sunt două buturugi, inima trage după ea toată copilăria mea, toată tragedia familiei, dar şi porunca tatălui meu. „Du-te, aşa cum s-a dus Lot”. Ştiam că nu trebuie să mă uit înapoi, că nu am voie să mă opresc. Nici unde se sfârşea urcuşul meu dureros nu înţelegeam. Simţeam doar că trebuie să urc. Poate urma să primesc un semn că durerea mea s-a sfârşit. Poate că ruga tatălui meu va fi ascultată, iar mie mi se va arăta semnul. Urc şi plâng. Plâng durerea despărţirii, a urcuşului.

Lacrimile îmi ating picioarele desculţe. Curg ca nişte mărgăritare îndurerate. Ce strălucire a început să capete, treptat, fiecare lacrimă care se prelinge pe picioarele mele! Parcă ar fi steluţele văzute de Estera în noaptea salvării poporului ei. Am vrut să-i spun asta lui, celui ce mă îndemnase să urc, fiindcă de la el ştiam povestea Esterei, a lacrimilor pe care Dumnezeu le numără, a durerii naşterii oricărui lucru bun… dar nu aveam voie să privesc înapoi. Trebuia să–i respect porunca.

Deodată, urcuşul s-a mai domolit. Şi plânsul, şi mersul meu au mai încetinit. De undeva, aud glasul unui izvor. Alerg spre el, chiar dacă nu-l văd, îi aud susurul. Dar, iată, o lumină îmi arată drumul spre izvor. Ştiu că e drumul cel bun. Alerg fericită, iar lumina aceea mirifică se măreşte, veghindndu-mi drumul.

Uite-l, e acolo, sub o râpă mică! Mă aplec însetată. Apa lui se scurge printre buzele mele, năvălind în toată fiinţa mea. Aleargă prin mine, spălând toate durerile şi temerile care mă bântuiseră. Ridic ochii să-i mulţumesc Domnului. O rază luminoasă îmi primeşte mulţumirea, apoi o lumină protectoare îmi scaldă trupul. Ce căldură binecuvântată, Doamne… ea îmi aduce în razele ei pe tata, îngerul care a rămas jos, să se roage pentru mine. Acum îmi face semn, din lumina binecuvântată, ca a sosit vremea să cobor. Zâmbeşte şi îmi spune cât e de fericit că am învăţat drumul cel mai greu şi că mă aşteaptă acolo, din când în când.

Comentarii

Leave a Reply
  1. Ce articol frumos! Mi- a placut foarte mult, aveti talent si sensibilitate. Cu siguranta v-ati iubit mult tatal. Pentru mine este cea mai importanta persoana, nu mi-as vedea viata fara el.
    Sper sa citesc mai multe articole scrise de dumneavoastra.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Loading…

0

Comments

0 comments

economia de argint

Economia de argint. Scurtă introducere

angajare varstnici

Bursa ANOFM a locurilor de muncă, în aprilie. Angajatorii sunt invitați să transmită ofertele de muncă