Geamuri glisante de protecție între oameni

Intr-o sambata seara, ma intorceam din vizita pe care o facusem sa-mi vad nepotul. La mine, axioma „drumul cel mai scurt intre doua puncte este linia dreapta” a fost prersonalizata in „drumul cel mai scurt este… cel pe care il cunosti”, drept care uneori ma banuiesc singura de stereotipii.

Urc in 335 din aceeasi statie, din fata parculetului cu Lupoaica (asa ne fixam in tinerete, punctele de reper: la Lupoaica, la Ceas, in Ioanid, la Venetia, hotelul) – Lupoica a fost intre timp relocata, dar amintirile au ramas in acelasi loc. Urc la mijlocul autobuzului, validez cardul de calatorie si constat ca spatiul acela mai retras, destinat carucioarelor persoanelor cu dizabilitati motorii, chiar este ocupat de un asemenea carucior si ca in el sta o persoana cam de varsta mea care tine in brate o cusca destinata transportului animalelor mici, pisici cel mai adesea. In spatele caruciorului, o persoana mai tanara, insotitoarea doamnei, cu 2 catei mici in lesa, de rasa neidentificabila (metisi, cel mai probabil), care stateau cuminti si nu deranjau pe nimeni. Felina n-am apucat sa o vad, desi, curioasa cum sunt, m-am aplecat discret catre cusca cu pricina – n-am vazut nimic si nici n-am insistat. Am cautat un loc de stat in picioare, cu punct de sprijin si de preferat nu foarte aproape de cineva care are discutii la telefon (acestea devin adesea lungi, personale si ma obosesc pentru ca nu am surzit inca… aud chiar prea bine).

Constatati ca am facut referire pana acum la 2 din cele 5 simturi umane: auz, vaz, miros, gust, tactil. Nu am pronuntat cuvantul miros, mai precis nu am sesizat nimic separator sau anormal.

La urmatoarea statie urca un grup de 3-4 persoane care incep sa scoata niste onomatopee de dezgust: puah!, pfui!… Ma dumiresc si eu care-i cauza nemultumirii acelui grup: mirosul. Nu incep sa adulmec aerul ca un caine de urma, incerc sa-mi vad de gandurile mele, dar nemultumirile se amplifica si sunt exprimate in fraze scurte, cu ton ridicat: „e de la pisicile aleia!” – ok, cineva vazuse mai mult de o felina, vazuse mai multe… ciudat e ca nu mieunau (pisicile sunt extrem de teritoriale, iar mutatul lor se lasa cu scandal pisicesc; aici era doar scandal uman). „Plus ca are o droaie de caini, aia miros asa!” – cainii fiind 2.

Incerc (se astepta cineva din cei care ma cunosc sa nu o fac?) sa sugerez: „sa deschidem un geam!” si chiar deschid un gemulet glisant (pentru aerisire si eventual racorirea mintilor prea incinse). Cum era de asteptat, nimeni nu sare in ajutorul aplanarii situatiei, ba la un moment dat o voce grava de barbat decreteaza: „sa opreasca soferul si sa le dam jos!”.

Ma repet: nu stiu de ce o fac („n-ai sa schimbi tu Lumea, Doina” – tata; „incearca sa nu-i bagi in seama, Doina” – mama; „o sa ti-o iei urat intr-o zi!” – fiul meu)… nu e curaj, cred ca e o deficienta a „instinctului de conservare”, o respingere automata a ceea ce mi se pare incorect, injust, inuman.

In tot acest timp persoanele despre care se facea vorbire nu aveau nici o reactie, purtau o discutie intre ele, pareau a nu fi cuplate la realitatea din jur. Poate mai trecusera prin situatii asemanatoare si stiau ca furia multimii se va dilua de la sine, poate nu erau decat in realitatea lor… habar n-am.

Eu insa m-am intors catre „domnul” cu datul jos si l-am intrebat: „de ce, ma rog, sa le dam jos? Animalele sunt in lesa, pisicile sunt transportate legal in cusca”… „Miros”, a venit promt raspunsul „domnului”. „Miros a ce, domnule?!” (am obosit sa tot pun ghilimele la domn). „Miros urat, a animal nespalat; si alea dou nu vezi ca sunt nebune?” „Domnule draga, animalul miroase a animal, dar si omul miroase a nespalat, daca nu se spala, sau daca seara a urmarit la TV un meci, a baut cu prietenii 3-4 beri, iar dimineata a sarit spalatul pe dinti; plus ca halena emanata din stomac persista cam 12-24 de ore. Doamnele cred ca nu pot fi coborate din autobuz atata timp cat nu au incalcat vreo lege”…

Recunosc: nu cunosc T ½ (timpul de injumatatire al alcoolului ingerat), dar cum fac naveta de peste 30 de ani cu metroul si cu maxi-taxi catre job am dat piept cu tot genul de mirosuri: de la parfumuri tari, scumpe si date in exces, pana la transpiratie si halena alcoolica, si niciodata nu mi-a trecut prin cap sa sugerez persoanei sa coboare, sa se spele si nici macar sa se parfumeze mai discret. Am preluat o idee din cultura japoneza, care accepta ca impart o insula de dimensiuni relativ mici, ca nu au unde pleca si ca atare au gasit solutia acceptarii celor cu care-si impart „insula” (poate am inteles eu aiurea articolul cu pricina, dar mi-a placut ideea).

Spre final, domnul cel vocal a coborat in semn de protest (nici in ajutorul lui nu sarise nimeni cu argumente – pro) si a mers pe jos… L-am urmarit cum a mers cam 1 statie de autobuz pe jos, ca, la ce trafic avem in Bucuresti, solutia pare asta: mersul pe jos, mai ales ca e si sanatos!

Doamnele cu pricina au coborat in aceeasi statie cu mine, Zefirului, si chiar ma pregateam sa le ajut cu caruciorul, dar s-a dovedit ca doamna mai in varsta statea in picioare, cu presupusele pisici tacute intr-o reala cusca de transport animale mici; insotitoarea a pliat scaunul, cateii au coborat fara comentarii latracioase… si totul s-a sfarsit cu bine (pe moment). Nu m-am uitat sa vad incotro au luat-o, nu am sa le aflu niciodata povestea si nefericirea si nu am simtit ca am triumfat de vreun fel in fata domnului sensibil olfactiv… Am simtit doar un fel de sfarseala sufleteasca si o spaima – spaima ca tragedia uciderii de la metrou se poate intampla oricand si oriunde din cauza intolerantei si a lipsei de atitudine (si ca nu putem pune geamuri glisante de protectie intre oameni).

Oamenii trebuie sa incerce sa treaca peste griji, frustari personale si sa accepte ca nu traiesc singuri in Cetate! Si, daca ar fi sa-mi doresc mai mult, sa se uite unii la altii, sa nu judece, sa nu puna etichete si sa incerce sa zambeasca mai mult, sa-si vorbeasca mai mult prin viu grai si… sa se imbrace in culori mai vii! (prea mult negru si maro in jur; personal ador verde-praz, in combinatia avangardista albastru pal si roz-murdar).

2 comentarii

Pentru că ați ales colectivul nostru redacțional, vă mulțumim! Ne-ați oferit o „zi de Duminică”.

Eu multumesc bunicii mele care avea 4 clase, nu-l citise in viata ei pe Steckel, dar citea tot timpul cate o carte de-a mea. Bunicii care m-a ajutat mereu: la lectiile de ” lucru manual”, ea mi-a crosetat tot ce mi se cerea la scoala, cu ea repetam tabla inmultirii, nicodata nu m-a ” parat” parintilor mei ca ma pierdeam cu regularitate in Piata Obor ( stia unde ma gasea: mangaiam caii carutasilor), nu m-a spus nici ca fumez. Nu m-a judecat niciodata, doar m-a sfatuit si a avut incredere in mine. Tocmai de aceea bunica mea traieste in mine, asa cum o va face si mama mea ( cand ii va veni vremea sa nu-mi mai fie fizic alaturi).
Si multumesc redactiei ca ne indeamna sa ne cinstim bunicii, mamele, pe noi insine pana la urma.

Lasă un răspuns