Jesus loves you… restul lumii te crede un tampit

V-am spus ca mai nou urmaresc doar filme proaste, cu replici demne de retinut si greu de combatut.

„Am iubit iubirea pura” si inevitabil m-am ales cu „in inima arsura”. Trebuia sa-l cred pe cuvant pe Labis si sa-mi vad de calea mea, fara a experimenta.

Toata viata am trait-o in banca intai: eu, profesorul, catedra si tabla, asta a fost intreaga mea perspectiva. In tot acest timp, in spate clasei viata avea o alta coloratura: se dadeau bilete de amor pe sub banca, se copia, se susotea, se intamplau lucruri nestiute.

Parintii m-au inscris la toate activitatile muzicale, cor, mandolina, la cursuri de inot si la patinaj… si-au facut datoria de parinti adica, dar niciodata nu am fost intrebata ce-mi doresc cu adevarat sa fac.

Efectul a fost cel asteptat: sunt afona, la mandolina stiu doar care e griful, de inotat inot doar in cada, despre patinaj ce sa spun: sunt un as in a lustrui mantinela!

Si bicicleta am avut, una de marca si fite pe vremea aceea, dar se pare ca sunt un antitalent la tot ce s-a incercat cu mine. Har Cerului ca nu mi-au luat si pian!

Prietenii mei toti pareau talente innascute: pictau, desenau, cantau in corul bisericii si al scolii, calareau niste troace de biciclete si erau minunati in tot ce faceau. Culmea e ca nu-i invidiam, doar ii iubeam si eram mereu coada dupa ei.

La un singur lucru excelam, la citit si la scris. Am fost o „devoratoare” de carti, iar mai apoi o „scriitoare de epistole amoroase” pentru prietene mai putin inspirate. Unele scrisori erau atat de pretios-siropoase incat au devenit de neinteles pentru „adresanti”… asa ca am renuntat si la stilul epistolar.

Crescand pe o strada care incepea cu o biserica, iar cei 11 prieteni ai mei fiind frati, copiii dascalului de la biserica („dascalimea” cum rautacios erau numiti de Domnul Fus – persoana importanta pe vremea aceea, pentru ca era CFR-ist, controlor de bilete de tren mai exact) , legatura mea cu divinitatea a fost una naturala. Adica avem sarcini casnice in Casa Domnului: stergeam icoanele de praf, aruncam lumanarile arse, scuturam presurile si uneori mai trageam cu ochiul si-n altar, lucru total interzis pentru noi, fetele. Dumnezeu se pare insa ca nu avea nimic impotriva.

„Dascalimea” nu insuma numai pe cei 11 frati de sange, ci si restul copilarimii strazii, asa ca in permanenta se stia pe unde suntem si de unde puteam fi culesi cand se lasa seara.

Acolo m-am indragostit, de acolo am pornit catre liceul si mai apoi la facultatea la care era „iubirea pura”. Apoi a urmat viata.

Relatia mea cu Dumnezeu a ramas la fel ca in copilarie , doar ca nu mai fac curat in casa lui. Ne salutam dimineata in lift si-l rog sa aiba grija pe unde calc (o fractura la varsta mea se consolideaza cu greu), nu-mi fac cruce cand trec pe langa vreo biserica (ce rost are? Dumnezeu e vecinul meu si ne-am vorbit deja in lift) , nu ma asez la coada sa pup conduri de moaste, habar n-am unde e Catedrala neamului (cred ca nici Dumnezeu nu stie ).

Cu el ma simt alaturi la o margine de padure , la poalele Garbovei, departe de un sat numit Venetia de Sus, unde o troita cu un Isus insingurat  si parca trist sta si asteapta sa graiasca cu jivinele padurii.

Si doar acolo inteleg ca: „Isus ma iubeste… chiar daca restul lumii ma crede tampita”. Si mai cred ca Dumnezeu s-ar amuza urmarind „Harry Potter” mai mult decat scriptura dupa… Ioan, Luca, Matei si cati altii or mai fi. Altfel de ce ar acceptat un porcusor de guineea la masa sa sau o statuie a lui Isus in fusta?

Prin adaptarea catolicismului la traditiile incase a fost dezvoltat un stil propriu de pictura numit „scoala Cusco”. Rezultatele amestecului de culturi sunt tabloul „Cina cea de Taina” in care Isus impreuna cu cei 12 apostoli mananca porcusori de guineea sau „Isus in rochie” (a nu se confunda cu Conchita Wurst, de la Eurovision 2014)… Aplaud adaptarea ortodoxiei la tendintele actuale (iscate in urma unor incidente nefericite si intens mediatizate ) si aparitia botezului „fara scufundare”/partial /prin stropire… si daca tot suntem „deschisi” ma gandesc cum ar fi daca fiecare ar fi liber sa-si aleaga „botezul”/ crestinarea la o varsta pe care sa si-o aleaga singur (in piscina, on line, in apa Iordanului, dupa posibilitati). Sa fim deci trendy pana la capat!

Asta am mai scris-o si alta data si inca nu am fost traznita… deci, repet: Isus ma iubeste dincolo de cat sunt de tampita! Acum poate ar trebui sa inchei cu: „Nu incercati asta si voi, acasa!”

2 comentarii

Multumesc ca am ” atins” un suflet, cu blandete sper. Despre ” prajituraa” nu fac comentarii, pentru ca ingrase , plus ca la mine cam toate prajiturile ori sunt arse carbune, ori au consistenta de turta dulce :))). Multumesc ca cititi articolele noastre.

Lasă un răspuns