neputinta batranete

Neputința, posibilă sursă a înțelepciunii

Bătrânețea este privită ca vârstă a înțelepciunii (sau a înțelepțirii), a cunoașterii, a așezării în matca sinelui. M-am întrebat însă dacă doar parcurgerea vieții, dacă doar trecerea prin palierele mai înguste sau mai laxe ale existenței este suficientă pentru a produce ca rezultat final atributul de înțelept.

Nu mică mi-a fost mirarea să constat că există oameni pentru care experiențele vieții nu au trecut dincolo de granița pielii, nu au stimulat contorsionări lăuntrice menite să-ți dezvăluie misterele vieții (sau cel puțin niște legi universale) și pentru care suferința nu s-a ridicat dincolo de victimizare și blamare a unui vinovat ambulatoriu și accidental.

Și atunci care este atributul care devine cumva specific vârstei de final, dacă nu privirea în urmă, analiza interioară asezonată cu regretul non-spusului, non-faptei, non-vieții? Ar putea fi toate acestea, dar ele sunt prezente doar ca rezultat al capacității de autoreflecție, care însă nu este un atribut general. Lucrez într-un cămin pentru persoane vârstnice și văd zilnic cum oamenii își așteaptă finalul fără întoarceri măcar melodramatice, dacă nu filosofale, către ei înșiși. Nu se luminează cu trecerea timpului, ci se gârbovesc în boală și nevolnicie.

Dar care este totuși atributul general și generalizator? Care este specificul bătrâneții, indiferent de etnie, cultură, aspirații sau capacități de pseudo-analize interne? Ei bine, bătrânețea este vârsta în care începi să te împuținezi, în care corpul nu te mai ascultă, în care simți că devii captiv în neputință, în care își face loc dependența, uitarea, dificultatea de a mai fi tu, cel care credeai că te știi atât de bine. Cu fiecare zi, simți cum slăbiciunea se instalează dominatoare în ceea ce tu credeai odată că poate să mute și munții.

Și atunci, poate că bătrânețea nu aduce atât lecția înțelepciunii, cât mai ales cea a neputinței, cu smerenia ei în fața vieții, a repoziționării către esențial, autentic și intens. Dacă tinerețea îți dă curaj, îndrăzneală, ambiție, bătrânețea îți smulge putința și te redimensionează relațional față de oameni, față de tine, față de tot ce ai acumulat ca fibră particularizatoare. Când nu mai poți, deși ai putut atâta amar de vreme, fie scuipi flăcări de furie către tot și toate, fie… ai șansa să devii înțelept! Când nu mai poți pe dinafară, ai șansa să începi să poți pe dinăuntru. Dar și asta cere efort, iar uneori e mai comod să renunți… chiar și la tine!

N-am putut să nu mă întreb dacă nu cumva neputința este una dintre sursele înțelepțirii, căci te confruntă cu tine, cu limitele tale, cu granițele celorlalți, cu marile întrebări și cu întunecoasele angoase. Poate că neputința este calea pe care bătrânețea ne-o așterne către o potecă cu o altă direcție, cu un alt sens.

Sigur că mi-am amintit de copilăria mea, m-am dus cu gândul la propriile-mi neputințe și, fără să am pretenția genialități, m-am întrebat: „oare cât m-a înțelepțit imposibilitatea?”. Nu știu să sunt, dar îmi e clar că mi-a creat alte repere, alte discursuri interioare, alte întrebări arzătoare, la vârsta la care copiii aveau alte preocupări. Cred că este cu atât mai dramatic trăită neputința în perioada copilăriei, pentru că este perioada exploratorie, este perioada în care sunt atât de mult orientat către în exterior, pentru că am nevoie de un afară ca să mă dezvolt, ca să pot să construiesc înăuntrul care abia se deslușește. Copilăria este promisiunea către viitor, or neputința îți taie această ancoră către lume.

Dacă neputința în perioada bătrâneții își găsește contextul prielnic, își urmează pașii pe urma unui trup împuținat de ani, în copilărie pare neadecvată pentru că încapsulează un trup care forfotește, care zburdă în elanul său către viitor. Neputința pe aripi care abia se deschid este mai grea decât cea pe aripile care se odihnesc obosite de vreme.

Nu, poate că nu trecerea timpului este cea care ne face mai atenți, mai apropiați de noi, mai centrați spre esențial, mai puternici, mai stabili, ci neputința, suferința, conștientizarea propriei limite și a propriei măsuri. Sau poate asta este doar o posibilă șansă…

Articol publicat pe blogul autoarei, Fericiți cei ce comunică

Intră în dialog