O zi frumoasă la Senior Expo

O zi frumoasă la Senior Expo

Sâmbătă, 27 mai, împreună cu o prietenă și colegă de voluntariat din CARP Omenia, Lucia Secoșanu Bădiță, am fost invitată de Radu Meiroșu la Senior Expo (care, la rândul lui, fusese invitat de Societatea Română Alzheimer).

Am fost onorată, pentru că subiectul era unul de interes, și anume se vorbea despre persoanele în vârstă cu tulburări cognitive. Stabilisem să ne întâlnim toți trei la 8.45 dimineața, în fața unei benzinării…

Ploua bezmetic, iar din dorința de a nu întârzia am ajuns mai devreme cu vreo 20 de minute, suficient cât să-mi dau seama că pe o astfel de ploaie umbrela e inutilă. În așteptare, m-am adăpostit sub copertina unui chioșc din vecinătatea benzinăriei. Radu era în trafic, iar Lucia nu se vedea nicăieri. Pentru că locul era destul de mic, a trebuit să stau în apropierea unui personaj care m-a amuzat și mi-a captat toată atenția. Era un bărbat de vreo 40-45 de ani, mic de statură, slăbuț tare, cu o față de maimuță urbană, îmbrăcat într-un costum de blugi, posedat de o beție împărătească. Pendula febril în puținul loc rămas acoperit de copertina care ne adăpostea pe amândoi și mormăia cuvinte înțelese numai de el. Nimeni nu-l asculta, nimeni nu-l lua în seamă, dar el continua să mormăie și să adreseze cuvinte neînțelese tuturor, iar asta-i dădea o stare de satisfacție. Nu conta că părea nevăzut, că nimeni nu-l lua în seamă, faptul că putea să facă asta îl făcea fericit. Din când în când mai trăgea câte un gât zdravăn de bere dintr-o sticlă pântecoasă, apoi relua ritualul. Omul acesta mi-a trezit interesul… mă nedumerea faptul că te poți îmbăta la o oră atât de matinală, că asta-ți poate da o stare de fericire… Nu m-am îmbătat niciodată, nu mi-a permis stomacul, dar recunosc că mi-aș fi dorit să o pot face numai să aflu ce simt bețivii…

În fine, telefonul a sunat, sosise Radu M, apoi a venit și Lucia, ne-am urcat în mașină uzi leoarcă, dar fericiți că ne-am întâlnit. Toate întâlnirile noastre (câteva la număr) s-au petrecut într-o stare de bucurie, și asta pentru că ne-am dat seama că rezonăm cu ideile, idealurile și multe alte lucruri ale fiecăruia. Așa s-a întâmplat și acum: tot drumul am râs, am glumit și ne-am bucurat că suntem împreună. Într-un final am ajuns la Romexpo, pavilionul C3. Între timp ploaia se domolise aproape de tot. Am intrat în pavilion și am început să căutăm standul Societății Române Alzheimer. Și l-am găsit destul de repede, pentru că era foarte puțină lume. Ne-a întâmpinat o doamnă drăguță, am lăsat umbrelele și ce mai aveam pe la noi, apoi am plecat imediat în căutarea unui loc unde puteam servi o cafea. Nici unul dintre noi nu mâncase sau băuse cafea, pentru că plecasem devreme de acasă. Am găsit un loc destul de repede și am băut licoarea fermecată care, pentru mine, reprezintă sursa vigorii de dimineață. Ne-am reîntors la stand, iar doamna ne-a arătat sala de conferințe. Cum nu sosise nimeni încă, am început să ne învârtim prin pavilion. La unul dintre standuri am văzut niște telefoane mobile create special pentru persoane vârstnice cu probleme de memorie. Așa am făcut cunoștință cu… Butonul roșu, un serviciu teleasistență destinat persoanelor vârstnice, și cu Emil Bîrsan, directorul executiv al Asociației de Ajutor Mutual București. Dl director, aflând că eu și Lucia suntem voluntare la CARP Omenia, ne-a spus că era implicat în ajutorarea persoanelor care primeau alimente la Centrul de zi al CARP Omenia. Ce mică e lumea… Ne-am bucurat, apoi am primit mai multe informații despre serviciile de teleasistență și cele oferite la domiciliu. Am plecat de acolo încântați de cele aflate și cu promisiunea de ambele părți că drumurile noastre se vor mai intersecta.

Ne-am întors în sala de conferințe, unde se afla dna dr. psiholog Maria Moglan, vicepreședinta Societății Române Alzheimer, o doamnă micuță cu un zâmbet larg. Am plăcut-o din prima clipă, mai ales că nu venise cu mâna goală. Venise cu o cutie de metal pântecoasă plină ochi cu biscuiți cu unt, cu o altă pungă cu biscuiți sărați și cu apă minerală. Lucia și mai ales Radu M. au fost atrași ca un magnet de aceste delicatese, căci foamea devenise mare cât o zi de post. După saluturi grăbite, Lucia s-a arătat dornică să achiziționeze cutia după ce se va goli, iar Radu M. să o golească. M-am uitat speriată spre dna Moglan, căci, necunoscând-o și nici ea pe noi, m-am temut ca gluma (deși… nu era chiar glumă) prietenilor mei să nu strice cumva prima impresie. Zâmbetul dnei Moglan m-a liniștit însă. Între timp, au mai sosit câteva persoane care ne-au fost prezentate. Venise dna arhitect Mihaela Zamfir, care trebuia să ne țină o prelegere pe tema urbanismului comunitar, mai exact despre cum ar trebui proiectate și amenajate locuințele pentru persoanele cu demență și pentru persoanele în vârstă, în general. Cu D-sa a venit și un tânăr kinetoterapeut, Dragoș-Cristian Bogdan, de la Spitalul de Urgență „Prof. Agrippa Ionescu”, posesor al unor ochi albaștri foarte frumoși. Apoi a venit tocmai de la Brașov dna Domnița Rațiu, arhitect și dânsa, și alte câteva persoane. Ne-am cunoscut, a urmat o scurtă prezentare a fiecăruia dintre noi, apoi Mihaela Zamfir a trecut la prezentarea materialului. A fost o expunere verbală susținută de scheme și imagini care să vină în ajutorul înțelegerii noastre. M-a cuprins nostalgia pentru câteva momente, pentru că mi-am adus aminte de tinerețea și profesia mea. Apoi materialul prezentat m-a acaparat cu totul. Sorbind cuvintele doamnei arhitect, m-a cuprins o stare de bine la gândul că în sfârșit începe să se miște ceva și pentru segmentul acesta al oamenilor în vârstă. Cu ceva timp în urmă fusesem invitată la un alt eveniment tot despre persoane de vârsta a 3-a (dna arhitect spunea că afară nu se mai spune vârsta a 3-a), de implicarea lor în treburile societății și despre așa-numitul Parlament al Seniorilor.

Toate aceste preocupări mă fac să privesc viitorul cu oarecare încredere. Atâta vreme bătrânii au fost marginalizați și dați la o parte fără să se gândească cineva la cunoștințele, experiența și dorința lor de a mai fi utili societății, încât acum, când se întâmplă toate aceste lucruri, trebuie să credem că societatea dorește o schimbare. Când doamna arhitect a terminat expunerea, am făcut fotografii să imortalizăm momentul, în timp de Radu M. vizita tot mai des cutia cu biscuiți, scuzându-se de fiecare dată că, deși nu-i plac dulciurile, îi mănâncă pentru că îi e foame. Am încercat și noi acei biscuiți care, într-adevăr, erau delicioși. Și am lăudat-o pe dna Maria Moglan că i-a gătit cum se cuvine. Ne-am despărțit stabilind o viitoare întâlnire, bucuroși și încărcați sufletește.

Petrecusem câteva ore frumoase cu oameni (ca) noi și plecam cu multe cunoștințe prețioase. La ieșirea din Romexpo ne-am oprit la un mic restaurant, unde am mâncat cu poftă mici și cartofi prăjiți. Foamea ni se domolise, în sfârșit. Dar ar fi mers un biscuite cu unt ca desert… Pe drum ne-am amuzat copios asemănându-ne cu cei doi moși din păpușile Muppets și cu broscoiul Kermit, acesta fiind Radu, care purta o pereche de pantaloni verzi ca iarba. Sufletele noastre de copii erau dornice de joacă și veselie. Fusese încă o întâlnire de suflet de care ne-am bucurat din toată inima.

Spune ce crezi