22 octombrie 2019
Oare avem nevoie de o filosofie a îmbătrânirii?

Oare avem nevoie de o filosofie a îmbătrânirii?

La un moment dat, filosoful Martin Heidegger s-a referit la oameni ca fiind ,,de murit’’. Ce voia sa spuna este ca din momentul in care omul devine constient de mortalitatea sa, a trai cu adevarat inseamna confruntarea faptului ca noi, in mod pozitiv si absolut, vom muri.

Ciudat este ca, in timp ce moartea a fost abordata de atat de multe ori, din atat de multe unghiuri, dandu-i-se atat de multe intelesuri de catre filosofii timpurilor, s-a neglijat in profunzime avansarea in varsta.

Imbatranirea a fost lasata la o parte in filosofie.

Doua idei despre imbatranire au dominat gandul filosofic. Primul, copiii si adultii sunt diferiti deoarece acestia din urma sunt rationali si responsabili din punct de vedere moral, spre deosebire de copii care nu poseda niciuna dintre aceste doua caracteristici. Al doilea, batranii ar trebui sa fie mentorii nostri deoarece ei au mai multa experienta, iar cunoasterea este baza intelepciunii. Cu alte cuvinte, imbatranirea presupune o evolutie, nu opusul.

In contrast, filosofia nu tine cont de faptul ca atunci cand inaintam in varsta pierdem anumite capacitati. Acorda o atentie minima schimbarilor corpului, degenerarii mintii si cresterii nevoii de a avea aproape o a doua persoana.

Referindu-se la sistemul de ingrijire din S.U.A., feminista si filosoful Eva Kittay crede ca intr-o societate in care se considera ca lucrurile necesare unui varstnic tin strict de ingrijirea fizica, mancare si locuinta, azilele sociale si caminele de batrani sunt, in majoritatea timpului, exagerat de scumpe, medii neprimitoare care izoleaza sufletele batrane care au venit acolo pentru a-si gasi linistea. Putem spune ca acestea sunt de fapt construite pentru a fi eficiente in ,,cazarea’’ varstnicului, in loc de a-i oferi o calitate a vietii. Acestea sunt, pe scurt, o parte a birocratului sistem de sanatate. Grija fata de varstnic este de suprafata.

De ce am trata imbatranirea ca pe o boala, si nu ca pe o stare naturala a fiintei umane? Ce trebuie cu adevarat sa descoperim este nu cum sa ascundem mai bine efectele avansarii in varsta, ci cum trebuie confruntat acest fapt – similar indemnului lui Heidegger de a privi moartea ca element cheie ce da sens actiunilor noastre.

Pentru asta, insa, trebuie sa ne intoarcem privirea catre o alta mare judecată a filosofiei, faptul ca teoria are prioritate in fata practicii. Unul dintre motivele pentru care filosofii ignora imbatranirea deriva din mostenirea lasata de Platon. Eternul este superior efemerului. Moda este rea pentru ca se schimba, dar frumustetea este buna pentru ca este eterna. Cultura este rea pentru ca este subiectiva, in timp ce natura este frumoasa pentru ca este universala. Imbatranirea poate fi ignorata pentru ca descrie fragilitatea corpului, dar mortalitatea ar trebui contemplata deoarece dezvaluie adevaratul caracter al sufletului.

Cu toate acestea, avem fragmente ale unei filosofii a imbatranirii. Ne dam cu pararea despre momentul in care imbatranim si cand nu. Celebram virtutea utilitatii, glorificandu-i pe cei tineri si putinciosi, preferand mereu ce pot face ceilalti pentru noi, nu noi pentru ceilalti. Vrem activitate, nu calmitate, entuziasm, nu calmul momentului trait. Cu alte cuvinte, dorim sa ni se aminteasca despre potentialul tineretii, in loc de amintirea lucrurilor deja facute. Acestea sunt alegerile filosofice care trebuie articulate si examinate. Imbatranirea este inevitabila, dar atitudinea noastra fata de ea nu trebuie sa fie.

Sursa (traducere si adaptare): https://pqed.org

Exprimă-ți opinia