in ,

Chiar… unde sunt cei care nu mai sunt?

Doamna Maria Pascal m-a rugat s-o însoțesc la Biserica Sfântul Andrei, din Drumul Taberei. Azi a făcut o colivă pentru cei iubiți, inexistenți pe lumea asta. Și, pentru că puterile dumneaei s-au cam împuținat de la o vreme, m-a rugat s-o ajut să-și ducă pachetele. Ştia c-am să fiu bucuroasă să-l văd și să-l aud pe părintele Nicolae Popescu, preotul care a construit din temelii această Casă a Domnului.

Cu toții ştim atmosfera dintr-o biserică, cunoaștem felul în care se slujește, atunci când se pomenesc morții noștri dragi. De aceea, nu voi vorbi despre asta, nu voi insista asupra unor lucurui și obiceiuri binecunoscute. Altceva aș vrea să amintesc aici. După ce am ascultat cuminte slujba, urmărind chipurile oamenilor prezenți, însoțite de apăsarea nedreptăților lumii acesteia, de durerea despărțirii de cei ce nu mai sunt, m-am așezat pe o banchetă, adâncită în gândurile și durerile care nu mă părăsesc aproape niciodată. Văd tineri, vârstnici, oameni simpli, intelectuali, afaceriști sau cerșetori, privind spre amvonul pe unde se perindă câțiva preoți vorbind mulțimii despre existența noastră efemeră, despre faptele apostolilor, care ar trebui să ne inspire… Unii dintre participanți își șterg șiroaie de lacrimi, alții, pioși, își păstrează echilibrul psihic, privind doar mâhniți și împăcați cu tristețea. Fiecare își dezvăluie, fără să știe, dincolo de masca lor gravă, gândurile, cugetările sau preocupările. Văd o familie zgomotoasă, care așteaptă cu  nerăbdare să se termine procesiunea, fiindcă știe c-o să primească pachete cu alimente. Trec peste observația și șovăința mea păcătoasă. Trebuie să nu uit că am venit aici, ca să privesc și să ascult pe cine trebuie, nu să mă las pradă gândurilor laice sau, mai rău, să mă erijez in chip de ghicitoare a gândurilor celor care mă înconjoară. Recunosc că mi-e teamă de duplicitatea oamenilor, de falsa lor credință, de superficialitatea unora dintre semenii noștri. Mă rog în taină să fiu iertată că mă copleșesc astfel de sentimente, tocmai acum.

Mă salvează doamna Maria, care îmi întrerupe gândurile, de parcă ar fi știut ce bidivii nerușinați îmi alergă prin minte. Îmi face un semn discret, din care înțeleg că trebuie s-o ajut să reaprindă o lumânare. Se stinsese, adormind așa cum au adormit cei pe care îi pomenim acum. Am reaprins flacăra lumânării și am văzut dincolo de ea râul unei liniști, care părea că m-a învăluit treptat, îndepărtându-mă de orice judecată îndreptățită sau nu, de orice prejudecată sau gândire laică.

Procesiunea s-a terminat. Enoriașii se grăbesc spre treburile lor. Or avea parastase, copii sau invitați la masă. O forfotă pune stăpânire pe întreaga biserică… Mă retrag, privind spre altar. Nu mai văd pe nimeni dincolo de ușile dantelate, care separă altarul de corpul bisericii. S-a spus deja rugăciunea de sfârșit și bănuiesc că nu se mai întâmplă nimic. Privesc lumina micilor candele, care au stat de veghe la speranța și reculgerea noastră în tot timpul slujbei . Pâlpâie timid, așteptând parcă să-i observe cineva și jertfa ei, care de multe ori trece neobservată. Tot așa se întâmplă și cu învățătorii nostri dragi, care ard pentru noi, fără să înțelegem cât sacrificiu aduc ei societății, pentru formarea copiilor noștri. Printre gândurile mele, aud vocea puternică și melodioasă în acleași timp a preotului profesor Nicolae Popescu. Ne spune că nu vrea să ne despărțim până nu cântăm ceva împreună, în semn de rămas bun. Nu știu ce am mai putea cânta, mai ales că oamenii se grăbeau să plece. Nu a încetat forfota de retragere a enoriașilor. Rămân. Îl văd singur în fața microfonului, stă drept, cu mâinile la piept, de parcă ar vrea să spună că doar de acolo știe să ne vorbească. Dintr-o dată, părintele pornește o cântare specifică evenimentului pentru care ne întrunisem. Biserica primește o cascadă de armonie, care se rostogolește, ca o apă printre pietrele însetate, printre crăpăturile pământul arid , chinuit de o secetă istovitoare. Îmi fulgeră ființa și rămân nemișcată alături de doamna Maria, care mă duce de mână spre amvonul unde era așezat microfonul.

Acum suntem la câțiva pasi de preotul Nicolae Popescu. Iată-l ! El este izvorul de înțelepciune și credință, care a dat ființă acestei biserici. Iată-l singur, ne cântă acum, cu mâna la inimă, așa cum se cântă imnul țării. Vocea lui se înalță spre înaltul bisericii, trece dincolo de zidurile pe care însăși credința sa le-a ridicat și se așază la picioarele Domnului. Printre armoniile divine ale vocii sale disting versurile autorului Nechifor Crainic: „Întrebat-am vântul, zburătorul/ Bidiviul pe care-aleargă norul/ Către-albastre margini de pământ/ Unde sunt cei care nu mai sunt?” Stau și ascult, uitând să respir, uluită de harul cu care acest preot poate să umple golurile lăsate de cei ce nu mai sunt printre noi, măcar pentru câteva clipe, cât vocea sa mângâie inimile noastre. Din spate se aud zgomote. Nu întorc capul, pentru că vreau să-l urmăresc. Nici domnia sa nu se sinchisește de nesăbuința celor ce nu cunosc respectul față de cel ce a dat viață, existență efectivă acesteui lăcaș, față de importanța momentului. Nici nu clipește părintele Nicolae Popescu Frăsinei. Stă drept, asemenea credinței lui. Pare un sfânt coborât de mult dintre cei buni ca să ne spună că nu suntem pe drumul cel bun, dacă nu ne respectăm învățătorii, făcătorii de pace și ctitorii bisericilor, morții, tradițiile. Stă drept părintele și mă gândesc că așa stătea si Iisus înaintea cezarului, când a fost judecat pe nedrept. Stă drept părintele și cântă: „Zis-a bufnița : Când va cădea/ Marele-ntuneric, vei vedea”…

Sursa foto: sfandrei.ro

Comentarii

Leave a Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Loading…

0

Comments

0 comments

tinerete batranete

Tocmai am pierdut tinerețea…

telefoane mobile persoane in varsta

Telefoane mobile pentru persoanele în vârstă