in ,

Senectutea – mereu o virtute?

senectute virtute

Se poate pune, iar eu consider că nu trebuie evitată, întrebarea dacă întodeauna anii senectuţii trebuie a fi trataţi cu respect, dacă părul alb trebuie a fi mereu răsplătit cu bună cuviinţă, dacă avansarea în vârstă trebuie a fi văzută cu preţuire, fiind o urmare inevitabilă a acumulării de experienţă şi facere de bine. Şi invers dacă vreţi, dacă dintr-o adolescentă frivolă iese, mai mereu, o mamă bună şi o bunică de excepţie. Îndrăznesc să lansez o discuţie cu răspunsuri ce merită a fi date şi ascultate în public, mai degrabă decât şuşotite în conversaţii private.

Este de menţionat că anume aspecte ale acestei… n-aş numi-o chiar dilemă, dar să spunem că este o idee contestabilă, au fost declarate într-un articol antecedent, de o persoană cu experienţe profesionale mai puţin plăcute într-un cămin de bătrâni. Însă dânsa se referea mai mult la prezent, la stadiul, caracterul şi forma emoţională în care se află „mulţi“ dintre bătrânii rezidenţi în azile. Dar cum rămâne cu viaţa lor, cu trecutul lor?… O viaţă îndelungată − te face ea automat şi universal răsplătibil cu cinste şi veneraţie?

Sunt aproape doi ani de când mi s-au cristalizat aceste întrebări şi încă nu m-am apropiat de răspunsurile necesare. Pentru a nu-mi risipi ideile, am decis să aștern pe hârtie (vorba vine, că scriu la computer, ca mai toată lumea de astăzi) ce ştiu, ce pot garanta în măsura unui rationalism acceptabil, urmând să vedem – eu şi cine o citi şi cine o vrea să răspundă – dacă putem pune pe picioare o idee mai fermentată. Aş începe abordarea mai de departe.

Tatăl meu, om cu educaţie redusă, născut la ţară, în Teleorman (apropo, mai cunoaşteţi pe cineva de acolo?), venit în Bucureşti încă din 1939, şi decedat anul trecut la nouăzeci şi doi de ani, avea o poziţie cât se poate de clară în a-şi evalua semenii de senectute. După el, cine a făcut un efort susţinut să-şi vadă copiii bine educaţi, ăla era om valabil şi demn de elogiu, iar cine nu, nu. Şi era greu să-i fi adus un contra-argument. El şi mama au tras din greu în anii ’80 să ne vadă educaţi, pe mine şi soră-mea, folosind singura armă ce le era lor disponibilă: au plătit meditaţii pentru noi, nu multe ci foarte multe, la preţuri de până la 100 lei pe ora de 60 de minute, diabolic de scump pentru acea vreme, având în vedere că ei câştigau marginal mai mult pe o întreagă zi de lucru. A fost o luptă până la spetire, intrând în datorii şi mulţumindu-se cu strictul absolut necesar. Vinul şi fripturile de pe masa de duminică au fost înlocuite treptat de un şpriţ chior şi alte fripturi de calitate mai redusă, apoi şi mai redusă, până au dat în obsesivele „tacâmuri” şi alte forme osoase decărnificate ce se mai puteau găsi în epocă, luate după cozi mistuitoare de nervi şi răbdare. Dar a meritat, aşa au gândit ei, şi aşa îmi place şi mie să cred astăzi.

Evident, nu la fel au stat treburile în toate familiile. N-am să-i iau la socoteala pe cei, fericiţii, ai căror copii au învăţat nesusţinuti şi neîmboldiţi. Dar sunt, fără dubiu, mulţi care nu au făcut niciun efort pentru odrasle, sau au făcut prea puţin. Motive ar putea fi multe. Unii pur şi simplu nu au preţuit educaţia. Şi nu pot să-i condamn că, la urma-urmei, puteai, şi încă poţi, trăi rezonabil şi cu o profesie muncitorească, cu condiţia să o ai şi să o faci sufficient de bine – instalator, spre exemplu. Pe alţii atât i-a dus capul – poţi să acuzi natura? Alţii nu au avut un exemplu bun de urmat din familiile lor. Ideea e că în spatele oricărei acţiuni e mereu un factor motivant sau demotivant, sau altceva ce nu putem vedea sau ghici, şi deci nici cunoaşte sau judeca. Există, mereu, circumstanţe.

La arabi e mult mai simplu. Trebuie sa-i tratezi cu respect pe cei bătrâni. Fără discuţie, fără întrebări, fără investigaţii, fără interese. Senectutea e transmisă din familie a fi ceva preţios, un izvor şi simbol de înțelepciune, şi trebuie tratată ca atare. Pricină pentru care nici arabii cei mai deschişi către civilizaţia vestică nu sunt predispuşi la a trece cu vederea că aici lucrurile nu sunt întocmai roz în această privinţă, că sunt pensionari care au fost jefuiţi sau înşelaţi pentru că sunt o ţintă mai uşoară şi mai comodă, bătrâni vulnerabili cărora nu li s-a dat ce merită sau care au fost scoşi din drepturi pe motiv că… aştia şi-au trait viaţa! Mai sus, când am scris arabi, probabil că am fost un pic lapidar şi cam îngust. Sunt şi alte popoare cu aceleaşi vederi – iranienii cu siguranţă, şi or mai fi şi alţii.

Desigur că trebuie să existe şi o categorie aparte de bătrâni, unii care nu şi-au trait viaţa cu demnitate, care nu şi-au servit rolul de părinte şi cetăţean aşa cum ar fi fost normal să o facă, şi acum aceştia regretă. Pentru ei zarurile au fost aruncate, ceasul nu îl pot da înapoi. Astăzi nu mai au nimic de făcut decât să-şi frământe închieturile mâinilor şi să reflecteze. Dar chiar regretul în sine cred eu că îi face mai umani, şi tocmai de aceea ar trebui trataţi cu un grad de compasiune. Dacă compasiunea e vecină de palier cu respectul, asta e o altă întrebare.

Există, în fine, şi categoria de vârstnici care au trăit o viaţă clar nedemnă, leneşă, împotriva normelor sociale, sau câteodată chiar împortiva legii. Si astăzi, când sunt senili şi neputincioşi, nici măcar nu regretă. Pe ăştia unde îi mai pui? Cum ar trebui să ne raportăm la ei? Evident, ca om, îţi poţi restrânge sau coordona comportamenul exterior, dar nu îţi poţi programa sentimentele. Că atunci, încercând să arăţi respect celor despre care crezi că nu îl merită, vei cădea tu însuţi în păcatul disimulării şi al ipocriziei. Şi cum vine cu vorba românească după plată şi răsplată?

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Loading…

0

Comments

0 comments

senior karaoke start ong

Senior Karaoke. Cântăm împreună!

avantaje dezavantaje camin batrani

Avantajele şi dezavantajele instituţionalizării unei persoane vârstnice