in

Visul

drum vis

Corina se trezi mergând pe traversele unei linii înguste de cale ferată. Era noapte, întuneric şi ea mergea cu mare greutate. Deşi nu se vedea nimic în imediata vecinătate din cauza întunericului, ştia că este pe calea ferată îngustă care trecea prin spatele casei din localitatea unde se născuse şi copilărise. Păşea cu precauţie din traversă în traversă. Pe linie, se vedeau nişte luminiţe care mergeau în aceeaşi directie cu ea. Ştia că acele luminiţe sunt oameni care mergeau ca şi ea în acelaşi loc. Din când în când, câte o luminiţă dispărea şi asta însemna că omul respectiv a făcut un pas greşit şi a murit, de aceea păşea cu mare, mare atenţie şi nu călca apăsat decât când talpa piciorului simţea traversa sub ea. Ciudat, dar ceea ce se întâmpla nu o speria deloc. Simţea că trebuie să ajungă neapărat undeva deşi nu ştia unde şi nici de ce trebuie să facă asta. Dar nevoia de a ajunge acolo… undeva era atât de imperioasă, încât singurul lucru pe care-l putea face era să înainteze. A mers aşa cu mare caznă vreme îndelungată, astfel că era foarte obosită când părăsi acest drum periculos. Peisajul s-a schimbat brusc şi deşi era dimineaţă, foarte, foarte devreme, putea să-şi dea seama că era pe o stradă din Bucureşti pe care o identifică ca fiind Ştefan Furtună, că aşteaptă la o poartă a Spitalului Militar împreună cu alţi oameni să intre pe la intrarea veche. Se vedeau bine castanii din parc cărora vântul le mişca frunzele.

După o aşteptare destul de lungă, cineva deschise poarta şi lumea se precipită înăuntru. Intră şi ea cu ei, dar rămase lângă poartă, încurcată fiindcă nu ştia deloc ce caută, deşi simţea că e pe drumul care trebuie. Aşteptarea a durat ceva, timp în care ea era tot mai neliniştită, apoi a venit un om care a luat-o de mână şi a tras-o după stâlpul porţii unde ar fi trebuit să fie căsuţa portarului. A dus-o fără un cuvânt la uşa acesteia. Era o căsuţă cu pereţi din cărămidă veche, cu o uşă micuţă de lemn, veche şi ea. Avea un singur ochi de geam acoperit cu o perdea din pânză albă care nu permitea să vezi ce e înăuntru. Simţi că o emoţie puternică o cuprinde şi nevoia de a şti ce se află dincolo o făcu să apese pe clanţă. Între timp, ziua începea să se instaleze încet-încet. Acum se distingeau bine lucrurile din jur, afară pe stradă se auzeau maşini şi zgomotele inerente unui început de zi. Apăsă pe clanţă şi intră.

Înăuntru era puţin mai întuneric decât afară, dar putu vedea că în camera destul de mică era o masă de lemn neacoperită cu nimic, cu un scaun sărăcăcios şi un pat acoperit cu o pătură cazonă pe care dormea un bărbat îmbrăcat, neînvelit. Era întors cu faţa la perete aşa că nu putu să-şi dea seama cine este. Curioasă, se apropie de pat şi se aplecă peste cel ce dormea. Atunci văzu pe vărul ei Tudor, care dormea un somn adânc. Tudor era vărul ei cel mai drag şi apropiat de ea. Era persoana pe umărul căruia plângea ori de câte ori viaţa îi mai dădea câte o palmă. Şi cum le încasa destul de des, umărul lui Tudor era mereu disponibil. Fraţii ei erau fraţi numai cu numele, nu se cunoşteau aproape deloc, iar în rarele ocazii când se vedeau discuţiile erau supărător de protocolare, astfel că nu era loc pentru confesiuni sau apropieri. Erau drăguţi, politicoşi dar atât. A fost foarte bucuroasă să afle că Tudor e cel care doarme acolo şi foarte nedumerită cum a ajuns la el, dar bucuria revederii a fost mai puternică. A pus mâna pe umărul lui şi a încercat uşor să-l trezească. Nu a reuşit, dormea aşa de adânc…

A început să strige:

– Tudore, Tudore, trezeşte-te, sunt eu, Corina, am venit la tine. A trebuit să-l zguduie zdravăn ca într-un târziu să-l trezească. S-a trezit nervos şi supărat spunând:

– Doamne, da cum ţi-a dat prin cap să mă trezeşti tocmai acum când în sfârşit dormeam aşa de bine? Tu nu ştii, măi fată, cât de obosit şi chinuit am fost? Vii acum să mă trezeşti când aveam mai mare nevoie de odihnă…

Corina se lăsă moale pe pat şi începu să plângă încet. Simţea o mare durere şi dezamăgire. Nu înţelegea de ce reacţionează aşa când altădată era atât de bucuros de întâlnire şi nu le ajungea timpul să vorbească tot ce ar fi avut de spus. Simţea că ceva se schimbase în sentimentele lui, şi asta era de nesuportat pentru ea. El se ridică în capul oaselor se întoarse spre ea şi o mângîie pe obraz cu căldura pe care i-o cunoştea atât de bine şi-i spuse:

– Hai, lasă, nu te supăra pe mine, nu ştii câtă nevoie aveam de această odihnă şi câte mi s-au întâmplat în ultima vreme… O mângâie, se uită la ea cu o mare tristeţe şi o strânse protector la piept…

Corina se trezi de-a binelea şi-şi dădu seama că nu a fost decât un vis. Un vis care îi lăsase o tristeţe grea în suflet şi o făcuse să se simtă ciudat.

Se sculă apoi, se pregăti şi, ca în fiecare zi, plecă la serviciu. Luată cu problemele, starea aceea stranie îi mai dispăru, reuşind să reintre în normal. La prânz însă, primi un telefon de la Braşov, de la Mihai, fratele mai mic al lui Tudor care o anunţă că dimineaţa la ora patru Tudor murise.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

de ce nu fac zebrele ulcer

De ce nu fac zebrele ulcer…

trecut tristete

Întrebarea nu e „de ce?”, ci „ce fac cu asta?”